Progresul perpetuu în unirea omului cu Dumnezeu

Puncte de vedere

Progresul perpetuu în unirea omului cu Dumnezeu

Există un paradox în plăcerea profundă a sufletului care Îl experimentează pe Dumnezeu şi tânjirea eternă a sa pentru mai mult.

Tensiunea nesfârșită a sufletului spre cultivarea binelui, spre cunoașterea lui Dumnezeu și unirea cu El a fost desemnată (deşi numai o singură dată), de către Sfântul Grigorie de Nyssa († 395), prin substantivul ἐπέκτασις (întindere perpetuă, din ce în ce mai mult, în sensul de a atinge un țel; urcuş; întindere, elongație, extensie, expansiune). Este învăţătura dezvoltată de Sfântul Grigorie de Nyssa, aceasta constituind de fapt unul dintre aspectele cele mai originale ale gândirii marelui capadocian.

În pasajul din care Sfântul Grigorie a extras denumirea doctrinei, Sfântul Apostol Pavel scrie:„... Fraţilor, nu (zic) că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac:uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filip. 3, 12-13).Sufletul tinde în mod continuu spre Dumnezeu, spre cunoașterea Lui. Textul acesta biblic revine mereu, ca un leitmotiv, în locurile în care Sfântul Grigorie abordează această problematică a epectazei.

Epectaza este un progres neîncetat în virtute şi cunoaşterea lui Dumnezeu, căci viaţa creştină presupune un urcuş continuu spre desăvârşirea al cărei hotar este nehotărnicirea. Potrivit acestei învăţături, sufletul, atras fiind de Dumnezeu, este într-un continuu urcuş către treptele superioare ale plenitudinii harului. Ontologic, în om, e sădită o aspirație infinită, o urcare nelimitată către un bine totdeauna mai mare. Îndumnezeirea omului, aici pe pământ, ca şi în veşnicie, implică un progres permanent şi o întindere fără sfârşit. Este şi o formă de stabilitate, căci sufletul este fericit, participând la Dumnezeu, dar şi o continuă mişcare ascendentă, fără limite, către înălţimi, căci orice treaptă pe care o urcă dă totdeauna, înaintând, spre una superioară şi astfel sufletul se aprinde mereu de dorinţa de a urca mai sus. Fiecare treaptă ajunsă face posibil urcușul către o alta. Când păşește pe prima treaptă, iubitorul de Dumnezeu este ridicat spre cea de deasupra şi iarăşi, a doua duce pe cel ce urcă la a treia şi aceasta, la cea următoare şi aceasta, la cea de după ea.Esența acestui progressus in idem este de a primi în fiecare clipă pe Dumnezeu și de a se depăși continuu.

Este o dorire continuă, în afara oricărei saturări, a celui cufundat în vederea lui Dumnezeu, Dumnezeu dându-i o vedere mereu nouă. Această mişcare este născută de distanţa mereu infinită dintre ceea ce posedă el din Dumnezeu şi ceea ce Dumnezeu este. Tânjirea după Dumnezeu dă naştere unor dorinţe crescânde spre unirea cu El. Bucuria participării la Dumnezeu este totală, dar și dorința perpetuă. Există un paradox în plăcerea profundă a sufletului care Îl experimentează pe Dumnezeu şi tânjirea eternă a sa pentru mai mult. Dorinţa umană de a-L vedea pe Dumnezeu nu încetează niciodată, datorită infinităţii lui Dumnezeu. Infinitul divin nu se epuizează niciodată. Fiecare experiență în unirea cu Dumnezeu descoperă sufletului supraabundența energiilor dumnezeiești și îndumnezeitoare, comunicându-i o nouă putere de urcare spre bine, încât sufletul se vede totdeauna la începutul urcușului său. Pe măsura întinderii spre ceea ce îi apare înainte, îi crește și dorința sau pofta și din pricina caracterului covârșitor al bunurilor, ce se află totdeauna deasupra, i se pare că începe pentru prima dată urcușul. Orice sfârşit e un început, iar acesta din urmă nu se desăvârşeşte în sine, pentru că urmează un alt început.

Interpretând îndemnul Mântuitorului: „De însetează cineva, să vină la Mine să bea” (In. 7, 37), gânditorul nyssean remarcă faptul că pururea Izvorul bunătăţilor atrage spre Sine pe cei ce însetează. În aceasta nu a dat un hotar nici setei, nici pornirii spre El, nici plăcerii de a bea, ci cu întinderea poruncii în veci, uneşte şi îndemnul de a înseta, şi de a bea, şi de a avea pornirea spre El.

Creștinul este într-o devenire infinită, într-un univers de har. Fiecare început din progresul său devine un punct de plecare spre alte începuturi și mai înalte. Sufletul trăiește sentimentul unui veșnic început al devenirii sale. Cel ce urcă nu se oprește vreodată, mergând din începuturi în începuturi care nu au niciodată sfârșit. Căci niciodată pofta celui ce urcă nu se oprește la cele cunoscute, căci sufletul, urcând printr-o altă poftă mai mare spre alta superioară, într-o urcare necontenită, înaintează pururea spre Cel nehotărnicit. Fiecare epectază duce la începutul unei alte stări de epectază, căci totdeauna binele prezent, oricât ar părea că e de mare şi de desăvârşit, e început al unuia mai presus de el şi mai mare.

Ar putea părea că dorinţa sufletului este împlinită, câtă vreme a aspirat să fie unit cu cel Preaiubit, iar de acum se bucură de această unire. Dar apare o realitate nouă, esenţială pentru Sfântul Grigorie. Bucuria produsă de bunurile dumnezeieşti nu face decât să crească această sete a sufletului. Este un fapt pe care sufletul îl constată, şi care, a fost, se pare, pentru marele Părinte al Bisericii, o experienţă. Sufletul descoperă că în firescul vieţii spirituale stă un continuu progres şi, paradoxal faţă de ceea ce i se părea mai înainte, perfecţiunea este un progres continuu.

Implicaţiile acestei faimoase învățături pe care o putem numi și l’éternel commencementsunt uimitoare: potrivit Sfântului Grigorie, nu există o vedere fericită sfântă și ultimă a lui Dumnezeu. Nu există nici satisfacție ultimă, sau o uniune finală cu Dumnezeu, ori un extaz final. Chiar dacă sufletul ia contact direct cu Dumnezeu şi este transformat după asemănarea Lui, acestuia nu i se satisface (acordă) niciodată cunoaşterea cuprinzătoare a lui Dumnezeu. Dumnezeu rămâne etern dincolo de suflet, atrăgând sufletul dincolo de propria-i sferă, în adâncimi şi mai adânci.

Sufletul tinde constant spre Dumnezeu, după ceea ce este dincolo de el. Prin urmare, culmea experienţei religioase, chiar după moarte, nu este marcată de satisfacţie, ci de dorinţă continuă. Simbolul epectazei este profetul Moise, care nu se oprește niciodată din urcușul său, nici nu-și fixează limite la mișcarea sa către înălțimi. Creștinul nu trebuie să renunțe niciodată la ceea ce a dobândit, ci trebuie să desăvârșească în mod continuu ceea ce a început: „Duceți până la capăt fapta” (II Cor. 8, 11).

După câteva secole de la trecerea în veşnicie a Sfântului Grigorie de Nyssa, Sfântul Simeon Noul Teolog († 1021), făcând referire la această învăţătură, într-unul din imnele sale spune: „Când beau, atunci însetez. Băutura e foarte dulce; şi o gustare potoleşte toată setea milioanelor de oameni, totuşi însetez pururea să beau, trecând mereu peste orice sete. Poftesc să am totul şi să beau, de e cu putinţă, toate abisurile deodată. Dar cum aceasta e cu neputinţă îţi spun că totdeauna însetez, deşi este apă în gura mea, curgând, ţâşnind, revărsându-se totdeauna peste margini. Dar văzând adâncurile (abisurile), socotesc că nu beau nimic, dorind să am totul; şi având cu îmbelşugare totul în mâinile mele, sunt mereu sărac, deşi am unit cu puţinul, în mod neîndoielnic, totul” (Imnul XXIII).