Faptul de a trece cu vederea și de a nu cinsti așa cum se cuvine, figuri ce cu câteva sute de ani sau cu un mileniu în urmă adunau sute sau mii de discipoli, care au apărat Ortodoxia cu prețul vieții sau au scris lucrări teologice copiate și circulate prin mii de manuscrise, din care multe au rămas până astăzi, nu este cu siguranță pentru noi cei de astăzi un titlu de laudă.  

De câteva zile încoace m-a frământat personalitatea unui Părinte Sfânt, Anastasie Sinaitul, despre care am aflat, după ce lucrarea providenței mi l-a adus înaintea ochilor, că este pomenit chiar în data de 20 aprilie.

Sfântul Anastasie a trăit ca monah și preot la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai în secolul VII, secolul frământat de disputele hristologice ce l-au făcut atât de strălucitor pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aici trăise și învățase cu foarte puțin timp înainte Sfântul Ioan, autorul Scării. În mod obișnuit se credea că Sfântul Anastasie s-a născut în Alexandria însă e mult mai probabil să se fi născut în Cipru, în orașul Amathos. El a părăsit Ciprul înainte de invazia arabilor asupra insulei din 649, şi după ce a călătorit și în Palestina, a intrat în mănăstirea de la Muntele Sinai, probabil, în jurul 660. E cel mai important stareț al Muntelui Sinai din a doua jumătate a sec. VII, numit în Minei drept ”al doilea Moise”. Operele sale au fost copiate intens și ne descoperă un autor cu mult discerământ, experimentat, fin teolog, un vehement apărător al hristologiei calcedoniene dezvoltată la următoarele două Sinoade ecumenice constantinopolitane.

Principala sa lucrare se numește Hodegos (Povățuitorul) și e o colecție de texte hristologice ale sale scrise în apărarea Calcedonului, dar și împotriva monoteliților. Anastasie este autorul și a unei colecții de Întrebări și răspunsuri, foarte citite în general, fiind incluse în numeroase florilegii patristice. Asemănătoare întrebărilor și răspunsurilor puse sub numele bătrânilor Varsanufie și Ioan, ni-l arată pe autor nu ca pe un om preocupat doar de chestiuni teologice abstracte ci în primul rând preocupat de mântuirea membrilor comunității pe care o păstorea. În acea perioadă, Peninsula Sinai este ocupată de musulmani, însă Mănăstirea fortificată a Sfintei Ecaterina, ridicată astfel de Iustinian a rezistat asediilor, sub protecția Maicii Domnului.

S-au păstrat de la el și mai multe Omilii, dintre care una la Schimbarea la față, trei despre facerea omului, altele despre sfânta liturghie, despre cei adormiți, despre Psalmul VI, și altele, multe dintre ele nefiind încă editate. De asemenea, este socotit autorul unui comentariu la Hexaemeron, adică la primele versete ale Genezei. Opera sa, care a cunoscut un interes sporit în ultimii ani din partea patrologilor, a început să fie editată în volume exemplare mai ales în prestigioasa colecție Corpus Christianorum. Series graeca. Pe lângă valoarea teologică indiscutabilă, opera sa este și o mărturie istorică a rezistenței creștinismului în fața unei noi provocări, ofensiva islamică, aducând informații inedite despre niște momente de mare zbucium din istoria creștinismului. A trecut la Domnul și a rămas la fel de discret așa cum a trăit, după anul 700.

Pentru a ne folosi duhovnicește în aceste zile, m-am gândit că ar fi de folos prezint câteva fragmente inedite din Întrebări și răspunsuri, în traducerea inedită a Paraschevei Grigoriu (după CCSG 59).

***

Întrebarea 1: Care este semnul adevăratului și desăvârșitului creștin?

Răspuns: Unii spun că dreapta credință și faptele evlaviei, dar Hristos nu statornicește în acestea pe adevăratul creștin. Căci cineva poate să aibă și credință, și fapte bune, dar să cugete înalt despre ele și astfel să nu fie creștin desăvârșit. De aceea zice Domnul: „Cel ce iubește poruncile mele le păzește și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui și vom veni la el, Eu și Tatăl Meu, și ne vom face locaș la el” (Ioan 14, 21-23). Așadar prin acestea învățăm că prin credință și prin faptele cele bune este zidită casa sufletului de către mintea noastră, iar dacă nu vine și nu sălășluiește în ea Hristos, Stăpânul casei, este limpede că nu i-a plăcut Lui construcția făcută de noi pentru El.

La această întrebare, Sfântul Anastasie ne oferă un răspuns fundamental la preocuparea noastră, cum să fim creștini mai buni sau, mai precis, ce caracterizează pe adevăratul creștin, subînțelegându-se că avem aici și soluția mântuirii noastre. Un răspuns obișnuit, asupra căruia autorul nostru ne avertizează că este incomplet și insuficient este: credința ortodoxă și faptele bune. Manualele de dogmatică de astăzi, cu încă multe influențe scolastice, socotesc și ele credința și faptele bune drept condiții necesare ale mântuirii personale dar ele nu sunt niciodată și suficente. Pentru că ele nu-ți asigură în chip magic intrarea în împărăția lui Dumnezeu, pentru că faptele exterioare dacă nu au drept conținut pe Hristos, ne duc pe un drum greșit. Sfântul Pavel ne învăța și el că nici credința, nici darurile lui Dumnezeu, nici cunoașterea, nici milosteniile, nici jertfa de sine, dacă nu sunt altoite cu dragostea lui Hristos nu ne mântuiesc și sunt inutile (I Cor. 13, 1-3). Suntem atunci ca smochinul blestemat de Mântuitorul pentru că n-a găsit în el decât frunze și nu roade (Matei 21, 19). Putem să scriem mii de cărți, să construim biserici și case de binefacere, să purtăm cu emfază uniformele și însemnele noastre exterioare și totuși să primim înfricoșătorul cuvânt al lui Hristos, “niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea!” (Matei 7, 23). Și vom căuta îndreptățire atunci: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?” Răspunsul lui Hristos va fi negativ pentru că “nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21-22).

Singurul fapt care ne mântuiește este prezența în iubire a lui Hristos în noi, în casa bine zidită a sufletului nostru, după principiile Sale, iubirea fiind legătura noastră unică cu El.

Întrebarea 2: Și de unde cunoaște omul dacă s-a sălășluit Hristos întru el?

Răspuns: Această întrebare este asemenea cu întrebarea celui care întreabă o femeie însărcinată: „De unde știi dacă ai luat în pântece”? Căci așa cum aceea nu are nevoie să afle aceasta de la altcineva, ci ea de la ea însăși cunoaște în sine însăși de la oprirea sângiurilor, de la săltările pruncului dinlăuntru, de la greața pe care o simte față de multe mâncăruri că a zămislit, la fel și sufletul nu are nevoie să afle de la altcineva dacă Hristos S-a sălășluit în el prin Duhul Sfânt. Căci de îndată ce sufletul vede că se opresc sângiurile cele necurate ale patimilor lui obișnuite și că încetează pofta pentru multele mâncăruri ale păcatului și mai ales, că urăște, mai presus de orice, dulceața plăcerii, căci orice femeie însărcinată urăște dulceața mierii.

Atunci când sufletul creștinului vede în el însuși asemenea mărturii și semne, atunci spune și el cu profetul purtător de duh către Dumnezeu că „Prin frica Ta, Doamne, zămislit-am, dureri de facere am avut și am născut duhul mântuirii Tale, pe care l-am odrăslit pe pământ.” (Isaia 26,18, Septuaginta). Că acesta este semnul adevăratului creștin ascultă-l pe Pavel care zice: „Sau nu cunoașteți că Iisus Hristos sălășluiește în voi? Afară numai dacă nu sunteți netrebnici”( II Cor. 13, 5).

Semnele sălășluirii lui Hristos în sufletul omului sunt tainice și personale. Ele nu sunt neapărat și exterioare. Lucrurile exterioare de cele mai multe ori înșeală. Sfântul Anastasie compară zămislirea duhovnicească a lui Hristos în suflet cu zămislirea trupească din trupul femeii. Și cum aceea cunoaște din interior faptul că a zămislit pruncul, la fel prezența Duhului Sfânt în om e legată de dezgustul față de păcat, fuga de plăcere și dominarea patimilor. De fapt adevărata iubire a lui Dumnezeu, care ne leagă de El și ni-l face prezent pe Hristos-Iubire în noi se naște numai din nepătimire, apatheia (cf. și Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 2) iar aceasta o primim după multe osteneli și lupte duhovnicești, suferințe și răbdare.