A scrie pentru a fi citat sau pentru a contribui la îmbunătăţirea realităţii?

Puncte de vedere

A scrie pentru a fi citat sau pentru a contribui la îmbunătăţirea realităţii?

Numărul crescut de bloguri ale tinerilor universitari ne pune în faţa regândirii modalităţilor de predare, învăţare şi publicare.

Lucrarea ştiinţifică cere putere de concentrare a minţii pe o problemă şi o persistenţă îndelungată în urmărirea ei. Ea are nevoie de asemenea de un spirit critic dezvoltat, care apără pe cercetător de concluzii pripite; şi cere un entuziasm care ţinteşte departe, graţie căruia omul învinge piedicile şi nu cedează descurajării. (Grigore T. Popa, 1929)

Cei din mediul academic pot lesne observa colegi prinşi de frenezia publicării şi a promovării. Nu sunt destule publicaţii pe cât de însetaţi sunt aceştia de a-şi face cunoscute opiniile ştiinţifice şi cercetările. În cartea sa „Academic Writing and Publishing” (New York, 2008) James Hartley, susţine că în aceste vremuri este de aşteptat ca universitarii să producă articole şi existenţa lor să depindă de asta. Dar nu este de aşteptat să apeleze la practici discutabile în cercetare, ca articolele să devină salami papers ori să tortureze datele ca să mărturisească ceva.  

Profesorul de cardiologie Westby G. Fisher (University of Chicago Pritzker School of Medicine) a postat recent pe blogul său un text interesant care aduce în atenţia lumii academice problema promovării: „Your Blog, Your CV and Academic Promotion” (drwes.blogspot.ro/).

Există universitari ce-şi publică articolele în mai multe reviste doar schimbându-le titlul sau modificându-le pe ici pe colo. Ori prezintă aceeaşi lucrare, cu titlu diferit, la diverse congrese. Unii devin chiar peregrini. Sunt prezenţi în toate colţurile ţării sau ale lumii, după pungă, în dorinţa de a acumula puncte la CV-ul ştiinţific. Nu ştiu când şi unde cercetează, dar acest aspect nu mai contează. Doar revistele să fie „cotate” şi conferinţele musai internaţionale.   

Publicarea de dragul publicării poate avea limitele sale, dat fiind că unii cercetători aleg să publice aceleaşi date în mai multe publicaţii şi în formate diferite doar pentru a-şi burduşi curriculum vitae-ul.

Ceea ce afirmă prof. Fisher este extrem de adevărat: Suntem într-o eră în care medicina este extrem de erodată. Cel puţin în ceea ce priveşte etica cercetării. Jef Akts publica în lunaoctombrie a anului trecut articolul „Scientists Review Own Papers” scriind despre lipsa unei analize riguroase a lucrărilor ştiinţifice din multe reviste (www.scientist.com). În 25 ianuarie 2013 Registrul Federal al Statelor Unite a prezentat raportul lui David E. Wright, director al Biroului de Cercetare a Integrităţii care demonstra că Rao M. Adibhatla, cercetător în cadrul Universităţii Wisconsin, a falsificat datele unor studii apărute în reviste indexate ISI: „The Journal of Biological Chemistry”(281 / 2006 – 62 citări) şi „Brain Research” (1134 / 2007 – 33 citări) (www.gpo.gov). Autorităţile ştiinţifice l-au considerat vinovat, lucrările au fost retrase iar contractul lui Adibhatla nu va mai fi reînnoit. În urmă cu doi ani am abordat o temă sensibilă pentru anatomia românească. În anul 1923 anatomistul clujean Victor Papilian publicase un tratat de anatomie faţă de care Grigore T. Popa a avut o atitudine extrem de critică, deoarece identificase numeroase elemente ce-l îndreptăţeau să susţină că lucrarea era un plagiat. Grigore T. Popa a fost colaborator apropiat şi s-a format lângă profesorul Francisc Rainer care sfredelea realităţile şi diseca malformaţiile lumii medicale. Maestrul său avea o adevărată indispoziţie fizică faţă de uşurinţa cu care se publica la noi (şi „nu numai la noi). Analiza scrisul, mersul experienţelor, felul de prezentare, seriozitatea concluziilor, avea ironii muşcătoare pentru „bombasticismul ştiinţific”, pentru „infantilismul afirmaţiilor necontrolate” şi era plin de dispreţ pentru incorectitudinea tipărită. Cunoştea nenumărate cazuri de statistici falsificate, de afirmaţii inventate, de minciuni ştiinţifice şi paradoxe medicale; le arăta cu amănunte şi încerca să stârnească un nou fel de purtare în publicistica ştiinţifică. Ţintea mereu spre originalitate şi avea oroare de banal. Orice articol scris trebuia, după părerea lui, să se matureze; adică trebuia lăsat de o parte un timp destul de lung, pentru a-l uita şi abia mai târziu să fie reluat cu o nouă vigoare critică. Nu admitea decât ceea ce e riguros verificat şi de mai multe ori supus la probă. (Extras din „Revista Ştiinţelor Medicale”, nr. 7-12, 1944) Revenind la postarea prof. Westby, G. Fisher apreciem afirmaţia sa precum că blogurile pot fi agenţi ai schimbării şi promotori ai acţiunii. Consider procesul de cercetare-publicare în acest format extrem de util profesional. Scriera pe blog îmi dă certitudinea că judec sănătos, că sunt viu.

În CV-ul său există actualmente adresa blogului. Este greu de crezut, afirmă dr. Fisher că lumea academică şi-ar putea revizui principiile şi să ia în considerare, printre criteriile de promovare, activitatea unui blog: …pentru medicii tineri aflaţi la început, eforturile lor de a menţine un blog de înaltă calitate ar trebui recompensate academic, în opinia noastră, la fel ca o lucrare ştiinţifică. La urma urmei, un blog bun poate contribui la importante dezbateri ştiinţifice şi educaţionale.

Numărul crescut de bloguri ale tinerilor universitari ne pune în faţa regândirii modalităţilor de predare, învăţare şi publicare. În blogosferă se conturează un spaţiu important ce are un potenţial educaţional considerabil. Numeroase universităţi occidentale integrează bloggingul în practica pedagogică nesocotindu-l exterior procesului formativ. 

Poate e timpul ca universităţile să transforme în obişnuinţă contribuţiile din social media ca parte a criteriilor de promovare academică. (…) Doar scrierea îngrijită, profundă şi responsabilă din online şi interacţiunile ar trebui valorizare şi promovate de centrele academice în era informaţională.

Nu ştiu dacă universităţile din România vor lua în discuţie blogurile ştiinţifice dar consider că social media este utilă pentru creşterea vizibilităţii academice, pentru stimularea cooperării, schimbul de idei şi identificarea de oportunităţi. Prilejuieşte tinerilor cercetători posibilitatea de a-şi crea propria voce şi o platformă pentru a fi auzită. Şi, foarte important, un flux constant de feedback. Dar, în opinia mea, dincolo de promovare şi afirmare, blogul îţi oferă bucuria împărtăşirii. Bucuria scrisului. Orhan Pamuk, în anul 2006 la decernarea premiilor Nobel, discursul pe care l-a susţinut spunea:

Eu scriu pentru că este singurul mod de a lua parte la viaţa reală prin schimbarea ei.(…) Scriu pentru a fi fericit.