Ioanis Apicos, din insula Lesbos, plecat în Germania, trăia creştineşte, în linişte, cu soţia lui, Caliopi. În noiembrie 1987, Caliopi s-a îmbolnăvit grav, suferind de o encefalită grea. A fost transportată imediat la spital, unde a stat în stare de comă cinci săptămâni. Doctorii nu-i mai dădeau şanse de viaţă. Dintr-o clipă în alta aşteptau moartea.

În familie era durere şi întristare. Iată însă cum s-a arătat o nădejde: apărătorul oraşului, al locului lor de baştină, Arhanghelul Mihail. Toată familia a îngenuncheat în faţa iconostasului, ridicându-şi ochii rugător către icoana arhanghelului. Se rugau cu durere, cu credinţă, cu lacrimi. După aceea s-au ridicat uşuraţi cu o speranţă ascunsă. Din această rugăciune comună însă a lipsit fratele bolnavei, Hercule. Era martor al lui Iehova, de aceea a deschis fără zgomot uşa, dispărând.

Dis de dimineaţă au pornit către spital. Acolo au avut parte de o surpriză. Bolnava, care până ieri se găsise în comă, avea ochii deschişi privindu-i.

- Ce se întâmplă, Caliopi? a întrebat Ioanis.
- Unde aţi dus icoana arhanghelului, pe care o aveam acasă? a întrebat aceea cu greutate.
- Acolo este, la locul ei.

Atunci femeia a dat semne că se linişteşte şi cu mult efort a continuat:

- Ieri seară m-a vizitat arhanghelul, stând aici, lângă mine. Era puţin supărat. M-a privit cu durere şi mi-a zis:

- Vreau să-mi întind aripile şi să vă acopăr, dar îmi este greu. M-a mai privit puţin şi a dispărut.
- Ce se întâmplă, Ioanis? De ce ezită arhanghelul?

Ioanis imediat a înţeles. Piedica era fratele bolnavei. Seara l-a întâlnit, l-a informat şi terminând, a susţinut:

- Iraclis, arhanghelul nu vrea numai vindecarea trupească a surorii tale, ci şi vindecarea ta sufletească. Vrea mântuirea ta, împreună cu aceasta şi cu rugăciunea ta pentru soră.

În puţin timp începea o luptă dură. S-a străduit hiliastul să se lupte cu credinţa creştină ortodoxă. Credinţă ortodoxă a avut ca tovarăş de luptă iubirea surorii lui. Într-un final, cu puterea lui Hristos, a îngenuncheat în faţa iconostasului, s-a rugat cu lacrimi, s-a renăscut.

De dimineaţă se grăbeau cu toţii să meargă la spital. Acolo, ce să vadă? Bolnava îi aştepta în picioare. Salonul era plin de doctori şi asistente. Erau cu toţii dezorientaţi.

- Noaptea, a început să zică fericita Caliopi, am auzit în linişte o puternică bătaie de aripi. Privesc surprinsă şi văd din nou pe arhanghel. Acum însă era bucuros şi zâmbitor. „O să te faci bine”, mi-a zis. Şi-a ridicat mâna, mi-a făcut cruce, mi-a zâmbit şi a dispărut. Am încercat să mă ridic şi am văzut că pot. În salon se mai găsea o bolnavă. M-a văzut că merg, a venit şi m-a îmbrăţişat.

- Le-am văzut pe toate, mi-a zis. Am văzut că se apropia de tine un bărbat înalt, îmbrăcat în alb, că şi-a mişcat mâinile.

Dintr-o dată a dispărut... La început am crezut că era doctor cu bluza lui albă. Acesta însă era neobişnuit de înalt, mai mult de 2 metri. Nu călca pe pământ şi nu au făcut zgomot picioarele lui. O dată cu apariţia lui s-a împrăştiat o mireasmă în cameră. M-am înfricoşat şi m-am acoperit cu pătura şi mai mult. Cu rugăciunea s-a liniştit şi când seara s-a dus la culcare, vede în visul ei pe Maica Domnului - Împărăteasă pe tron - iar lângă ea pe arhanghel, începătorul de oşti. Aceştia îi zâmbeau.

De dimineaţă a pornit a se prezenta la spital. A făcut multe examene medicale şi a aşteptat rezultatele. La un moment dat au chemat-o doctorii şi i-au spus: - Nu ai nimic, doamna mea. Poţi să mergi la casa ta.

De atunci este sănătoasă şi slăveşte pe Domnul şi harul arhanghelului Lui.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 190-191)