Multe dintre sentinţele lui Evagrie Ponticul se referă la stăpânirea gândurilor şi neîmprăştierea minţii prin concentrarea, cu ajutorul rugăciunii, la esenţa dumnezeiască. Să recunoaştem că un atare pericol îl pândeşte nu numaidecât pe monah, pe care acest părinte îl are în vedere, ci pe orice persoană, indiferent de contextul în care trăieşte, de implicarea sa în concreteţea dezlănţuită a lumii. „Dacă nu te poţi linişti uşor în părţile tale (adică, în forul tău cel mai adânc, n. n.), grăbeşte spre înstrăinarea cu voia şi întăreşte-ţi gândul spre ea… Te sfătuiesc iarăşi: iubeşte înstrăinarea, căci te izbăveşte de împrejurările ţinutului tău şi te face să te bucuri numai de folosul minţii” (p. 47). Este vorba de o înstrăinare de relele vieţii, de tumultul lumii ce te face să stai departe de esenţă. „Taie legăturile cu prea mulţi, ca să nu te pomeneşti împresurat la minte şi să fugă liniştea de la tine” (p. 48). Nu trebuie să înţelegem, prin aceasta, că lumea este abandonată, ci că o vizezi mai bine când te situezi „dincolo de ea”. Că îi poţi, astfel, arăta rănile şi-i faci pe oameni să devină mai conştienţi de căderile lor. Situarea „în afară” îţi conferă privilegiul unei „vederi” mai în cunoştinţă de cauză. „Spre credincioşii pământului să fie osteneala şi dorinţa inimii tale, şi spre râvna ei de-a plânge” (p. 48), mai adaugă „pătimitorul” întru Dumnezeu.

Cu o subtilitate demnă de un mare psiholog, Evagrie pătrunde adânc în etiologia patimii şi a greşelii, sugerând şi căile de a nu cădea în ele. „Gândurile necurate primesc multe materii pentru creşterea lor şi se întind după multe lucruri. De fapt ele trec oceane cu închipuirea şi nu se dau îndărăt sa umble drumuri lungi pentru marea căldură a patimii. Dar cele ce sunt cât de cât curăţite, sunt mai înguste decât acelea, neputându-se întinde împreună cu lucrurile, pentru faptul că patima e slăbită” (p. 71). Rătăcirile, reveriile, slobozirile gândurilor se cer ţinute în frâu până la alungarea lor totală. De la ele începe răul. Gândul o poate lua aiurea, tulbură întreaga fiinţă, ne face să vedem realitatea altfel decât este ea. O reprezentare împătimită conduce la o falsă „înşurubare” în realitate, la o „de-realizare”, la o „fugă” de ea.

Cum putem stăpâni mintea? Grea treabă, chiar şi pentru un monah. Răspunsul este circumstanţiat la condiţiile vieţii monahale, vizat cu prioritate de Evagrie Ponticul: „Mintea care hoinăreşte o statorniceşte citirea, privegherea şi rugăciunea; pofta aprinsă o stinge foamea, osteneala şi singurătatea; iar mânia o domoleşte desăvârşit cântarea de psalmi, îndelunga răbdare şi mila” (p. 74). Observăm un lucru: anume, faptul că „instrumentul” de ţinere în frâu a minţii nu trebuie căutat în minte, ci înafara ei. Unii s-ar putea întreba dacă nu cumva treaba asta e un simplu paleativ şi că o atare rezolvare este una problematică. Oare nu am putea găsi un mecanism de rezolvare tot în interiorul minţii? De ce mintea omului nu este suficientă sieşi, cel puţin la un moment dat, şi tot caută puncte de sprijin în realitate? De ce noesis-ul nu poate fiinţa autonom, dincolo de ontos sau de praxis? Nu cumva ieşind din minte mare lucru nu facem? Am răspunde negativ la această întrebare. Mai exact, în felul următor: mintea omului nu este în stare să îşi rezolve propriile dileme dacă rămâne închisă în sine, nu se acomodează la realitate şi nu se conformează somaţiilor ei. E nevoie de un palier dinafară, „transcendent”, care să-i confere tărie, consistenţă, reazem. Oare unde poate fi acesta găsit?

Pe lângă recunoaşterea gândului ne-curat (ca necesar proces de introspecţie, ce deschide un prim pas al vindecării), Evagrie recomandă, aşadar, o serie de osteneli ce scot spiritul din toropeală, îl ţine treaz, îl umple cu un conţinut. Osteneala (grija, suferinţa) prezentă este precondiţia unei bucurii viitoare. „Cel ce răbdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit nici de cele plăcute”. Concentrarea atenţiei spre lucrurile folositoare, privegherea şi paza minţii de cele rele sunt căi sigure de ridicare şi înălţare. Şi asta printr-un permanent efort, printr-o constantă vizare a celor bune. Nu există capăt în acest urcuş. „Nu socoti că ai dobândit virtute, daca n-ai luptat mai înainte până la sânge pentru ea. Căci trebuie să te împotriveşti păcatului până la moarte, luptându-te cu el şi neslăbind, după dumnezeiescul Apostol”.

Dar cea mai bună metodă, pe care Evagrie o recomandă, este rugăciunea. Rugăciunea ce este prefaţată sau însoţită de o aprigă concentrare a minţii. Să-l ascultăm pe Evagrie: „Rugându-te, păzeşte-ţi cu putere memoria, ca să nu-ţi pună înainte ale sale, ci mişcă-te pe tine spre gândul înfăţişării tale la judecată. Căci de obicei mintea e foarte răpită de memorie în vremea rugăciunii”. Memoria este o întoarcere înapoi, o aducere în prezent a trecutului. Este aceasta o piedică în calea concentrării spre esenţial? Ar putea fi, dacă se selectează din trecut ceea ce nu „convine” prezentului, ceea ce alterează o bună fixare pe ceea ce este şi pune stavilă spre înaintarea spre viitorul ultim (întâlnirea cu Dumnezeu). „Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii, sau întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei”. Este interesantă această permanentă legătură dintre rugăciune şi starea minţii. Am zice că rugăciunea nu are nimic comun cu mintea, cu reflecţia ci, mai degrabă, este o stare de spirit, o trăire, o contemplaţie. Poate că Evagrie se referă, mai ales, la suspendarea minţii, la o eliberare de ea, la acea putere a minţii de a nu mai lucra în spiritul ei, la acea forţă a minţii de a se auto-suspenda. Ne putem gândi, de pildă, că de o astfel de putere are nevoie şi artistul, în momentul de inspiraţiei, când trebuie să se lase purtat de trăire şi nu de cugetare... Sau, de ce nu, la cel ce iubeşte şi nu mai gândeşte la ceea ce trăieşte... „Când mintea zăboveşte în ideile simple ale lucrurilor, încă nu a ajuns la locul rugăciunii. Căci poate să se afle necontenit în contemplaţia lucrurilor şi să flecărească despre înţelesurile lor, care, deşi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau minţii forma şi chipul lor şi o duc departe de Dumnezeu”. De această dată Evagrie ne atenţionează că nu orice stare a minţii este dăunătoare rugăciunii, ci acea minte strâns legată de lucruri, acea minte de lângă concreteţea sau semnificaţia imediată a lor, care nu e în stare să sesizeze sau să se înalţe către Dumnezeu. Următoarele două idei ar putea accentua şi mai mult cele spuse mai înainte: „Starea de rugăciune este o dispoziţie nepătimaşă, câştigată prin deprindere, care răpeşte mintea înţeleaptă spre înălţimea spirituală, prin dragoste desăvârşită”. „Rugăciunea neîmprăştiată este o înţelegere supremă a minţii”.

Să vedem ce mai spune Evagrie despre rugăciune: „Precum cel mai de preţ dintre toate simţurile este vederea, aşa cea mai dumnezeiască dintre toate virtuţile este rugăciunea”. Vederea pe care o vizează Evagrie este una care-l „trage” pe om mai aproape de Dumnezeu. O vedere ce „simte” nu numai a ceea ce se află la distanţă, ci şi ceea ce se află înlăuntru, în sufletul intim. E acea poziţionare cu sinceritate faţă de micimea din noi, pentru a tânji, mai apoi, spre ceea ce este cu adevărat Mare. „Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; şi, după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului, să primeşti iertare de la El”. Nu e îndeajuns pur şi simplu să te rogi. Sau să fii conştien

t că trebuie să te rogi. Ruga nu se defineşte prin amploare, frecvenţă, cantitate. Adică, prin co-participarea minţii, prin co-prezenţa, prin „frica” şi „cenzura” ei. „Precum vederea neacoperită şi tare a soarelui din miezul zilei, când luminează mai viu, nu foloseşte ochiului bolnav, aşa nu foloseşte nici întipărirea rugăciunii suprafireşti şi cu adevărat înfricoşate, care se face în duh, minţii pătimaşe şi necurate”. Rugăciunea nu presupune constrângerea minţii. Şi, mai ales, satisfacţia că împlineşti ceea ce ţi se cere, ceea ce ”se cade”. „Când, stând în rugăciune, te vei ridica mai presus de orice bucurie, atunci cu adevărat ai găsit rugăciunea”.

Rugăciunea autentică apare când nu cauţi ceva cu orice preţ. Şi, poate, când nu ştii că te rogi, când încetezi să ai ...conştiinţa rugăciunii!

Notă. Citările s-au realizat după Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii (traducere din greceşte, introduceri şi note de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae), vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.