„Și aceasta să știi, că în zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oamenii iubitori de sine.” (2 Timotei 3, 1-2)

Centrul Evangheliei, al fiecărei secvențe evanghelice, este Hristos. Iar cuvintele Lui sunt mijlocul prin care El poate deveni centrul ființei noastre.

Și prin parabola de azi, ca prin toate cuvintele Sale, Hristos vrea să ne mântuiască, adică să treacă din mijlocul Evangheliei în mijlocul vieții noastre, momentan ocupat de un impostor născut din Cădere, „puiul de viperă” numit sine.

În fiecare creștin conviețuiesc un fariseu și un vameș. Singurul care se poate apropia și uni cu Hristos este vameșul din noi, cel care lovește cu pumnul în pieptul său plin de veninul sinelui, cel care nu poate privi decât în pământ pentru că în sinele său nu e și nu va fi niciodată ceva vrednic de cer. Sinele nu poate moșteni Împărăția Cerurilor, pentru că nu este creația lui Dumnezeu. El trebuie lapidat, ucis cu Piatra căzută din Cer, căci e pruncul Vavilonului și trebuie zdrobit de Piatra numită Hristos, pentru ca poporul lui Dumnezeu să guste fericirea de a fi liber (Psalmul 136, 8-9).

Fiecare creștin are de ales, la un moment dat, între Hristos și sine, precum evreii de acum două milenii, între Iisus și Baraba. Căci nu se manifestă sinele, atunci când „se convertește”, ca un zelot asasin? Nu îmbrățișează el atunci din viața bisericească doar extremele, doar acele „cauze nobile” ale credinței care îi oferă prilejul de a ucide, de a elimina cu sabia disprețului, cel puțin, pe altcineva?

Și nu este această manifestare acneea juvenilă a credinței, adolescența turbulentă, nevricoasă a devenirii întru evlavie care la unii din noi, mai plini de ei înșiși, nu trece niciodată?

Ca și părintele celor credincioși, Avraam, fiecare creștin este chemat să-l aducă jertfă lui Dumnezeu pe cel dintâi născut al credinței sale.

Și care va muri? Pe care îl vom omorî dintre cei doi care ne alcătuiesc lăuntric: pe religiosul ipocrit plin de sine sau pe păcătosul scârbit total de sine însuși? Adesea, credința noastră nu e decât o alternare continuă, de o viață, a celor doi în inimile noastre...

Plecăm de acasă vameși, iar la biserică ajungem farisei. Ce s-a întâmplat pe drum? Nimic. Doar că drumul pe care am apucat a fost cel al împlinirii de sine, iar pe acest drum asta-i singura „metanoia” care se produce. Dacă am fi mers pe calea lepădării de sine, așa cum ne-a chemat Domnul Hristos, am fi ajuns la biserică mai îndreptați către Împărăția lui Dumnezeu, singura îndreptare izbăvitoare.

Aceasta este alegerea lăuntrică pe care o face fiecare creștin. Și, cel mai adesea, e preferat fariseul în virtutea iubirii de sine cu care suntem obișnuiți de-o viață și întru care am fost educați și formați de lume. Iar în clipa morții, fariseul ce a strălucit toată viața ca model religios, intră în colaps: doar vameșul îndurerat din noi ar putea trece cu bine, iar pe acesta l-am ucis și îngropat demult în cimitirul plin de victimele știute și neștiute ale afirmării de sine.

Pentru vremurile noastre îmbibate de evanghelia antihristului (iubește-te pe tine însuți), poate e necesar să reformulăm, în același limbaj de Inteligență Artificială al psihologiei, finalul-concluzie: cine investește în ascensiunea sinelui, va culege un burn-out fără sfârșit numit gheenă.

Iar cel ce va investi în lepădarea de sine va culege împăcare cu Dumnezeu, liniștire și întru această liniștire lăuntrică, trecerea de la lume la Împărăția lui Dumnezeu, numită mântuire.

Acest scurt text nu e decât strigătul meu de vameș, de suflet obosit de sinele său fariseu; e lovitura de pumn în piept cu care conștiința caută să strivească „puiul de șarpe”. Și o lacrimă din plânsul amar prin care încerc să-mi expectorez ego-ul.

Căci lepădarea de satana de la Botez continuă cu lepădarea de fiul acestuia din noi, sinele. Un exorcism de-o viață care numai prin luarea crucii și urmarea lui Hristos se poate face.