Nimic nu este mai comun omului rănit de necuviința sa și rana sa sufletească decât ceea ce Sfântul Evanghelist Luca reține în pilda Mântuitorului: rușinea a se lăsa privit de Dumnezeu în ochi! O să spuneți că e un amănunt. Poate nesemnificativ. Dar dacă ne amintim că Duminica trecută Zaheu căuta să Îl vadă pe Hristos Domnul și pentru asta urcă în sicomor, acțiune un pic nedemnă social de un vameș, fie vorba între noi, copilărească chiar, înțelegem că despre acest schimb de priviri cu Dumnezeu e totul. 

Fariseul nu se vede decât pe sine. Om împlinit conform legii. E omul conform. Are stas ca orice produs și asta îl face important. Îl bucură, dacă poate fi bucurie să împlinești standarde. Vedem asta în fiecare zi. În jurul nostru e plin de standarde, de legi și legături prin lege, de monitorizări și cântăriri. Suntem o lume standardizată și, pentru aceea, fariseică. Zâmbim conform. Mâncăm conform. Trăim conform. Uneori incomod, dar conform. Adică, în linia comodității sociale. Și, uneori, comunitare. Spunem ce se vrea a fi auzit. Trăim de ochii lumii o viață care poate fi observată social cu simplitate. Uneori aruncăm cărțile din biblioteci pentru că nu dau bine social sau propunem mâncăruri sofisticate unde ar trebui doar să ne hrănim. Așa îngăduim reacții fariseice sufletului nostru. Devenim oameni de fițe, nu de omenie. Și chiar credem că regulile din afară ne dau dreptul să privim, uneori cu obrăznicie, fața lui Dumnezeu. Priviți către cei care mereu se inflamează pe moaște, ora de religie ori Biserică, în general. Sunt oameni ai regulii sociale, ai grilei de valori care socotesc că ține democrația și asta îi face încrezători. Dacă privesc, însă, cinstit spre rănile democrației din lume, constată că regula are nevoie de mai mult ca să devină adevăr. Are nevoie de reper. De reper unic. Adevărul. Fără el, nu sunt decât farisei. Chiar sunt mai buni decât majoritatea oamenilor din jur. Dar nu mai buni decât Dumnezeu. Către care privesc cu orgoliu până îi întâlnesc privirea. Mai devreme sau mai târziu, după cum li-i voia. 

Același Templu și Același Dumnezeu. Dar alt om. Vameșul își știe locul. Nu e acolo, cu rugătorii. E cu acceptații. Iudeu exclus din propria credință pentru că nu este conform. Culmea. El, care se ocupă de conformitatea fiscală a unui Imperiu, în cele din urmă, de menținerea unui echilibru între puterea Romei și sărăcia țării lui. Nu știm mare lucru despre el. Domnul ne spune că omul-vameș nu poate privi la cer. E rușinat de ceea ce este sau de ceea ce „conformitatea” i-a cerut mereu să fie? O lume a religiei care cenzurează împlinirea personală mai are de-a face cu Dumnezeu? După cum sună pilda, Hristos îi prețuiește pe amândoi. Dar pe vameș îl admiră pentru smerenie și dragoste. Priviți atent la tabloul întâlnirii acesteia. Dumnezeu nu are a pierde pe nimeni. Dar de ce i-am întrista odihna cu scrobeala din lăudăroșenie? 

Doi oameni. Același Templu. Același Dumnezeu. Diferă privirile. Unul e prea atent la sine și la om. Celălalt știe că singura privire este cea susținută de Dumnezeu și nu caută alta decât să nu-i trădeze bucuria. Mântuitorul știe ce zice. Noi trebuie să învățăm ce alegem. Și să evităm să trăim amestecat niște vameși farisei. Să alegem smerenia liniștită a vameșului. Și să credem. Că Dumnezeu ne ține partea. Din drag. Nu conform!