Deci ce înseamnă stareţ? Stareţ este acela care ia sufletul şi voinţa dumneavoastră în propriul său suflet şi în voinţa lui. Cine-şi alege un stareţ renunţă la propria voinţă şi i se încredinţează acestuia într-o supunere totală. Cel care se hărăzeşte acestui mod de a trăi, acestei teribile şcoli a vieţii, ia decizia de bunăvoie, sperând ca după o ispită de lungă durată să se învingă pe sine, să pună stăpânire pe sine până într-atât ca să poată, în sfârşit, să ajungă, printr-o asceză ce se întinde pe parcursul întregii vieţi, la o libertate absolută, adică să fie liber de sine însuşi, să evite soarta acelora care, cu toate că şi-au trăit toată viaţa, nu s-au mai regăsit pe sine.

Această instituţie, adică stăreţia, nu este una teoretică, apariţia ei în Orient fiind consecinţa unei practici de o mie de ani. Obligaţiile faţă de un stareţ nu constau doar într-o simplă „supunere”, care a existat dintotdeauna şi în mănăstirile noastre ruseşti. Cel ce face un legământ cu duhovnicul trebuie să i se mărturisească acestuia şi se creează o legătură indisolubilă între cel care se spovedeşte şi cel care ascultă spovedania.

Se povesteşte, de exemplu, că odată, în timpurile străvechi ale creştinismului, un astfel de ucenic, neîndeplinindu-şi una dintre obligaţiile sale, pe care i-o dăduse stareţul său, plecă de la el şi din mănăstire şi ajunse într-o altă ţară, din Siria în Egipt. Acolo, după o viaţă plină de fapte minunate, el îndură multe chinuri şi avu parte de moarte mucenicească. Iar când biserica îl înmormânta, socotindu-l deja sfânt, se întâmplă dintr-odată – atunci când diaconul anunţă: „Ceea ce nu am dat în vileag să fie dat” – că sicriul cu trupul mucenicului zbură afară din biserică, şi tot aşa de trei ori. Şi abia la urmă se află că acest sfânt care s-a opus păcatului încălcase regulile spovedaniei şi îşi părăsise stareţul şi, fiindcă a făcut acest lucru fără binecuvântare, nu a putut fi îngropat. Doar după ce stareţul său a venit şi i-a dat dezlegare, doar atunci a putut fi înmormântat.

Desigur, asta este doar o legendă străveche, dar există şi o întâmplare mai recentă: unul dintre călugării noştri contemporani îşi căuta mântuirea pe Athos şi pe neaşteptate stareţul îi porunci să părăsească Muntele Athos, pe care el îl îndrăgise ca pe ceva sfânt, ca pe un adăpost liniştit, până în adâncul sufletului său, şi să se ducă mai întâi la Ierusalim să se închine la locurile sfinte şi, pe urmă, înapoi în Rusia, la nord, în Siberia: „Acolo îţi este locul, nu aici”. Călugărul, uluit şi zdrobit de întristare, veni la Constantinopol la cel mai mare patriarh din lume şi se rugă să fie dezlegat de ascultare, iar mai-marele peste patriarhii lumii îi răspunse că numai el, patriarhul lumii, nu-l poate elibera, dar probabil că nu există pe întreg pământul o putere care să-l elibereze de ascultarea pe care i-o poruncise stareţul. Dezlegarea i-o putea da doar stareţul respectiv. În aceste cazuri, stăreţia este înzestrată cu putere nelimitată şi de neconceput. Iată de ce în multe mănăstiri de-ale noastre stăreţia fusese într-un fel desfiinţată.

Pe de altă parte, stareţii au început să fie mult mai stimaţi de către lume. La stareţii mănăstirii noastre veneau, de exemplu, şi oameni simpli din popor, şi oameni de viţa cea mai nobilă, cu scopul de a i se închina şi a le mărturisi îndoielile prin care treceau, păcatele şi necazurile lor, şi a le cere o povaţă şi o îndrumare. Văzând acest lucru, potrivnicii stăreţiei strigau tot felul de învinuiri: că astfel se insultă în mod arbitrar şi neserios taina spovedaniei, cu toate că spovedania neîntreruptă a sufletului, în faţa starețului, de către un novice al său sau de către un laic, se desfăşoară nu chiar ca o taină. Până la urmă, stăreţia s-a menţinut şi, câte puţin, pătrunde şi se instalează în mănăstirile Rusiei. E adevărat şi faptul că această instituţie încercată, care se menţine de o mie de ani, destinată renaşterii morale a omului, de la robie spre libertate şi spre perfecţiunea morală, se poate transforma într-o armă cu două tăişuri, astfel că pe altul îl poate aduce nu la smerenie şi la stăpânirea totală de sine, ci invers, la o trufie satanică, adică în lanţuri, nu în libertate.

(Feodor Mihailovici Dostoievski​, Fraţii Karamazov vol. 1, Editura Adevărul, Bucureşti, 2011, p. 50-52)