Putinţa contemplaţiei este, pentru creştin, un dar pe care Dumnezeu îl face omului, este o stare de har. Căci obiectul contemplaţiei are caracterul tainei, care, pe măsură ce se dezvăluie, îşi arată şi mai mult adâncul. Actul de contemplaţie al minţii înduhovnicite urcă până la ceea ce părintele Dumitru Stăniloae numeşte „experienţa directă a indefinitului divin”.

În faţa infinităţii şi incomprehensibilităţii divine, mintea este pur şi simplu copleşită şi părăseşte cu totul activitatea ei naturală. Este aici implicată o dublă consecinţă în ceea ce priveşte situaţia minţii pe această culme a contemplaţiei. Pe de o parte, mintea îşi suspendă mişcarea potrivit naturii sale create şi intră într-o oprire în sensul renunţării la orice încercare, fie şi minimală, de înţelegere a ceea ce se înfăţişează ca o Realitate, ce îi depăşeşte într-un mod radical categoriile sale.

Însă, pe de altă parte, mintea nu se mulţumeşte cu această experienţă generală şi indistinctă, dar, întrucât nici un efort al ei nu ar sluji la nimic, se află într-o stare de continuă cerere tăcută, care deşi nu este mobilitate, are caracterul paradoxal al unei mişcări imobile.