La ceasurile amiezii, Înalt Preasfințitul Mitropolit Bartolomeu Anania (foto) va fi înmormântat în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei mitropolitane din Cluj-Napoca. Amintirea vie a vrednicului de pomenire mitropolit al Clujului va dăinui însă peste ani datorită scrierilor sale, locurilor care încă îi păstrează proaspătă amprenta culturală și eclezială, oamenilor cu care a interacționat în această trecere spre veșnicie.
 

„Moartea nu trebuie să ne înspăimânte. Este ca un somn, ori o trecere, ca și o punte care ne duce dintr-o existență într-o altă existență. De la moarte la viață. Din efemer către Veșnicie.“ Așa spunea, printre altele, Mitropolitul Bartolomeu Anania într-o predică, când puterile i se împuținau și se pregătea, cu seninătate, pentru lunga călătorie...


L-am apreciat mult pe Arhimandritul Bartolomeu Anania, strălucitul cărturar, monahul luptător, demn și fermecător. În anii â80 ai veacului al XX-lea l-am întâlnit de mai multe ori și am purtat o vreme corespondență. Într-o seară de început de februarie 1989 a venit la Mănăstirea Neamț și a oficiat călugăria mea. A vorbit atunci, cu patos și profunzime, amintindu-și că la aceeași sărbătoare a Întâmpinării Domnului - cu aproape jumătate de veac în urmă - devenise și el monah la Mănăstirea Antim din centrul Bucureștilor, unde era stareț episcopul Eugeniu Laiu Suceveanul. După călugărie a mai rămas la Mănăstirea Neamț câteva zile. În fiecare seară ne întâlneam la cină și m-a impresionat prin realismul debordant, prin observațiile fine și printr-o demnitate cvasiprinciară, proprie oamenilor mari. Mi-a făcut atunci, cum s-a mai întâmplat de câteva ori, mărturisiri tulburătoare. Era acea recunoștință față de oameni feluriți care se manifesta prin cuvinte, pomeniri, anamneze. Istorisiri vecine cu poveștile, dar adevărate, despre retrageri sihăstrești prin Munții Vâlcii, cu mergeri prin nămeți pe urmele fiarelor, cu urmăriri și umilințe, renunțări și lipsuri, lupte cu neprietenii, detractorii și torționarii.

Fereastra dinspre Codrii de Argint

Foarte rar se întâmplă ca un om să fi cunoscut o sumedenie de monahi, cărturari, condeieri, personalități de mare rezonanță din varii domenii. Începuse de timpuriu să scrie versuri și proză, să asculte muzică simfonică, să-i viziteze acasă pe unii scriitori, de la care a învățat ca un novice, conștiincios, competent și neuitător. Despre unul dintre aceștia, Anton Holban, fostul lui profesor de seminar, a amintit de mai multe ori și m-a întrebat odată de familia lui din Fălticeni, care supraviețuia încă (era vorba de doamna Steliana Lovinescu, soția scriitorului și filosofului Vasile Lala Lovinescu).
L-am vizitat de câteva ori și la Văratec, unde locuia în câteva încăperi din fosta reședință a episcopului Partenie Ciopron, pe care-l cunoscuse în tinerețe. În chilia de la etaj, cu un balcon deschis spre Codrii de Argint, cercetați odinioară de Eminescu, lucra ceasuri multe la o masă ticsită cu diferite ediții ale Sfintei Scripturi, tomuri și dicționare.
Era o plăcere să-l asculți vorbind, fie în cadrul slujbelor, fie în discuții particulare. În perioada aceea nu avea acces la emisiunile Televiziunii Române (atent cenzurate), în schimb se bucurase de câteva apariții editoriale - cartea „Rotonda plopilor aprinși“ cunoscând atunci o largă apreciere, fiind considerată în anii aceia lucrare de referință, alături - dar totuși diferită ca stil și abordare - de cele ale părinților Cleopa și Ioanichie. Celor doi din urmă le-a publicat primele cărți la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, intervenind personal în favoarea lor și înfruntând părerile nu tocmai binevoitoare ale contemporanilor.
La începutul anului 1990 l-am întâlnit în București. M-a primit în locuința din apropierea Sălii Palatului, un spațiu amenajat după un extraordinar bun-gust, colț de frumusețe și discreție
într-un oraș nu tocmai primitor. Arhimandritul Bartolomeu, călător prin lumea largă, ostenitor mulți ani la Antim și Patriarhia Română, își legase inima de ținutul Neamțului, dar păstra în București sălașul în care petrecea mai ales iarna, când își punea în ordine manuscrisele și bătea la porțile editurilor.
Altă dată l-am reîntâlnit într-un imobil din vecinătatea Ambasadei Vaticanului, unde erau reuniți părinții Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Grigore Băbuș, Constantin Galeriu și alții. Cuvântul său ferm era ascultat, iar în timp ce vorbea, o liniște ceremonială inunda încăperea.
La schimbarea vremurilor i s-a cerut părerea, unii îl doreau în primele rânduri, chiar în fruntea Bisericii. A făcut declarații care au supărat diverse medii, poate și-a depășit competențele și a uitat pe moment că statutul său de monah nu-i oferea totală libertate. Și-a adus atunci și altădată aminte de cuvintele mitropolitului Tit Simedrea, care în tinerețe l-a observat la o cină unde erau prezente multe persoane importante. După replici și discuții, mitropolitul l-a remarcat, iar la sfârșit i-a spus: „Anii au trecut, iată ai început să strălucești. Fii atent, ferește-te de strălucire
că vei avea mulți dușmani!“.
Într-adevăr, dușmanii nu au întârziat să apară. Polemist, aspru și sincer, Arhimandritul Bartolomeu a avut curaj, poate prea mult câteodată.
Când furtuna s-a liniștit, Arhimandritul Bartolomeu și-a cerut iertare, i-a trecut de mai multe ori pragul bunului patriarh Teoctist, cu care fusese împreună ucenic la școala patriarhului Justinian.
Bartolomeu Anania a rămas pe mai departe iubitor față de Cuvânt și cuvinte, petrecând vremea scriind, adeseori însingurat, alteori iubitor de comunicare. În Moldova, considerată loc al sufletului său, era frecvent prezent la hramurile Mănăstirilor Neamț, Agapia, Văratec (cu lungi și roditoare popasuri de liniște, rugăciune și creație), Sihăstria, Secu, Cetățuia și altele. Născut sub „Cerurile Oltului“, și-a găsit un colț de Rai în Munții Neamțului, călătorind pe poteci de munte și îngenunchind sub epitrahilul avvei Paisie, pe care îl considera un ales al Domnului. Prin dumbrăvile Sihăstriei l-a însoțit și pe părintele Cleopa, în care a descoperit suflet de copil și bunătate îngerească.
Monahii Moldovei, cu felul specific de a fi, cu omenescul și duhovnicescul vieții lor, au rămas aproape de inima scriitorului ce scria iscusit.
Când a fost chemat la slujirea arhierească, vestea l-a găsit la Mănăstirea Văratec, unde diortosea și tâlcuia Scripturile. A lăsat truda de „pălmaș al Duhului Sfânt“ neisprăvită și a venit în București, la Palatul Patriarhal, el, bătrânul oștean chemat sub drapel. Cunoștea bine locurile din vremea uceniciei sub aripa protectoare a patriarhului Justinian și, mai târziu, ca director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Departe de lucrurile efemere

Slujirea arhierească a fost drumul cu spini și bucurii pe care Arhiepiscopul și Mitropolitul Bartolomeu Anania l-a parcurs ultimii 18 ani ai vieții. Și această perioadă a însemnat pentru Înalt Preasfinția Sa un timp cu remarcabile împliniri. În mod cu totul personal înclin să cred că misiunea sa din timpul în care a slujit Biserica ca Arhimandrit rămâne de fapt cea mai strălucitoare și rodnică a vieții sale, oferită altora. Frumusețea cuvintelor, greu de egalat, a fost darul pe care Arhimandritul și, mai târziu, Arhiereul Bartolomeu l-a dăruit, ca prinos al sufletului, Bisericii.
Monahul temerar, solitar, sincer și demn a fost dublat de condeierul inspirat, care a auzit cuvinte negrăite și a gustat frumuseți celeste, daruri de care nu s-au împărtășit prea mulți pământeni.
Cu aceste bucurii și împliniri, Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a dus către netrecătoarea Împărăție, marea sa bucurie. În lumina în care drepții „ca luminătorii strălucesc“, bătrânul înțelept și-a pregătit din vreme un loc, departe de lucruri și stări efemere.
Din Cerurile Oltului, poposind pe Cheile Oltețului, stabilit apoi pe malurile Dâmboviței, obligat să-și plece capul în temnițele comuniste, trimis în misiune departe de țară, dincolo de Ocean, revenit pe cheiul Dâmboviței, călătorind pe urmele sihaștrilor în Munții Neamțului, și-a încheiat călătoria aproape de apa Someșului, în inima Transilvaniei. Peregrin prin cele mai frumoase locuri ale lumii, s-a dus în cele din urmă către ceruri, purtat de îngerii frescelor brâncovenești, despre care a scris măiestrit în scholiile sale. Amintirea lui rămâne luminoasă, așa cum au perceput-o mulțimile prietenilor, cunoscuților și neprietenilor săi.
Drum bun, Înalt Preasfințite! Să treceți cu bine puntea de care aminteați, către lumina cea neînserată. Și după cum spuneați, pentru alte cuvinte este prea devreme sau poate prea târziu. (arhim. Timotei Aioanei)
 

Maica stavroforă Iosefina Giosanu, stareța Mănăstirii Văratic, a evocat, în cele ce urmează, personalitatea Înaltului Ierarh cărturar, care și-a petrecut 11 ani neîntrerupți în locul unde inspirația divină a fost, de-a lungul vremurilor, chemare pentru mulți oameni de cultură.

„Vestea trecerii la cele veșnice a IPS Mitropolit Bartolomeu Anania s-a răspândit ca un fulger în întreaga Biserică Ortodoxă. Fiecare, în felul său, a simțit fiorul despărțirii vremelnice de cineva care a fost iubit, apreciat pentru calitățile sale excepționale sau pentru operele inegalabile pe care le-a lăsat Bisericii Ortodoxe și culturii românești.
Despre activitatea și împlinirile, pe multiple planuri, ale eminentului ierarh se va vorbi de acum multă vreme. Cu siguranță, cei ce au avut imensa șansă să-l fi cunoscut se vor strădui să descrie mersul terestru al ierarhului cărturar, care a marcat ca nimeni altul cultura românească și spiritualitatea poporului nostru de la sfârșitul mileniului al II-lea și începutul celui de al III-lea.
După cum se știe, un crâmpei din viața pilduitoare a Mitropolitului de vrednică pomenire Vartolomeu Anania s-a derulat în Mănăstirea Văratic. Șederea sa în acest loc mă obligă să evoc perioada aceea atât de fructuoasă și de plăcută, așa cum a mărturisit-o, adesea, eruditul ierarh. Aceasta o fac nu doar în calitatea mea de stareță a acestui așezământ monahal, dar și de martoră a acelor timpuri, pentru că mă număr printre cei ce au avut imensa șansă să-l cunoască personal și să-i stea în preajmă, observându-i activitatea și modul impecabil de a-și petrece timpul. În acest sens, în cele ce urmează, ca o datorie de onoare și sfântă față de marele ierarh, voi încerca să-i schițez un succint portret, așa cum l-am văzut personal în acele vremuri în mănăstirea noastră, care să se adauge celorlalte evocări ce se fac în aceste zile de profundă durere la trecerea lui în odihna lui Dumnezeu.

Petrecea zile întregi în convorbiri duhovnicești cu părintele Ioanichie Bălan

Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului a întregit șiragul de personalități ale culturii românești care au trecut sau au rămas un anumit timp la Văratic - Eminescu, Sadoveanu, Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș, Ibrăileanu și alții, toți aceștia găsind, în spațiul sacru al acestei mănăstirii, inspirația divină și creând cele mai semnificative opere din viața lor.
IPS Mitropolit Bartolomeu a îndrăgit și el acest spațiu binecuvântat de Dumnezeu. În „Memorii“ evocă cu drag timpul petrecut la Mănăstirea Văratic. În această oază de liniște și meditație s-a întâlnit cu multe personalități ale culturii noastre. Aici s-a întâlnit cu poetul Ion Alexandru cu care vorbea în imne și poeme. Îmi amintesc, apoi, de zilele pe care le petrecea în convorbiri duhovnicești cu părintele Ioanichie Bălan.
Sejurul Mitropolitului Bartolomeu Anania la Mănăstirea Văratic a fost prolific din punct de vedere al activității literare. Din anul 1979, când s-a pensionat din activitatea pe care a avut-o la Institutul Biblic al Sfintei Patriarhii, a ales Mănăstirea Văratic ca „azil al bătrâneților Sale“, unde s-a și retras în 1982, ca să transfigurez ceea ce zicea oarecând Melchisedec Ștefănescu de la Roman.

La predicile sale, cei prezenți parcă retrăiau epoca Sf. Ioan Gură de Aur

Îmi amintesc că în acel an împlineam doar trei ani de viață mănăstirească. Îmi este proaspăt în minte momentul când Părintele Anania, cum era cunoscut de către noi, s-a instalat la casa episcopului Partenie Ciopron al Romanului, care străjuiește colina din partea de sud-est a mănăstirii.
Practic, nu-l vedeam niciodată ieșind fără rost din apartamentul său. Toată săptămâna o petrecea la masa de lucru și scria, scria, scria... Duminica și în sărbători lăsa însă masa de lucru pentru sfânta masă a altarului. Cobora la biserica mare din incinta mănăstirii și slujea Sfânta Liturghie împreună cu preoții slujitorii ai mănăstirii.
Nu era mare liturghisitor, însă neîndemânarea liturgică era uitată de toți când începea să rostească predica. Vorbea într-o manieră atât de elegantă și pe înțelesul tuturor, încât maicile și cei prezenți parcă retrăiau epoca Sf. Ioan Gură de Aur. Și astăzi, multe din maicile noastre retrăiesc cuvântul pătrunzător al Părintelui Anania.
După Sf. Liturghie se retrăgea, din nou, în apartamentul său și reîncepea să scrie. Din când în când lăsa deoparte scrisul și mergea pe sub poala pădurii pentru a se destinde în mirificul peisaj al împrejurimilor Mănăstirii Văratic. Parcă sorbea din ozonul de brad acea putere și inspirație pentru a scrie mai departe operele sale.

În 1993, „bătrânul soldat a fost chemat la armă“

La Văratic a scris multe poezii, volumele de proză „Rotonda plopilor aprinși“, „Amintirile peregrinului apter“, „Greul pământului“, „Cerurile Oltului“. Tot aici a început și desăvârșit diortosirea Sfintei Scripturi, ce avea să devină, în anul 2000, Biblia jubiliară a Sf. Sinod. După cum se știe, a rămas în oaza spirituală de la Văratic până în anul 1993 când, așa cum spunea, „bătrânul soldat a fost chemat la armă“. Astfel, la chemarea Bisericii, părăsește locul de inspirație al mănăstirii noastre pentru a deveni Arhiepiscopul Clujului și Feleacului, apoi Mitropolit al provinciilor din nordul Ardealului.
În ceea ce privește amintirea șederii Înalt Preasfinției Sale în Mănăstirea Văratic, aceasta a rămas vie și neștearsă. Va fi mereu pomenit la sfintele slujbe săvârșite la cele trei biserici ale mănăstirii noastre, iar numele IPS Bartolomeu Anania va rămâne înscris în panteonul marilor oameni de cultură, care au petrecut în această oază de spiritualitate de-a lungul veacurilor.
Veșnică lui pomenire!“. (material realizat de Oana Nistor)