[…] Mult mă mir cum de nu pricepem ceea ce cântăm în toate zilele: că ne blestemăm pe noi înșine și nu luăm aminte înțelesul cântărilor. Fiindcă zicem: de am răsplătit celor ce mi-au făcut rele să cad de la vrăjmașii mei în deșert. Ce va să zică: să cad? Câtă vreme cineva stă pe picioarele sale se poate împotrivi vrăjmașului său, dă război și este lovit, se luptă să biruiască chiar dacă este biruit, pentru că încă stă. Iar de se va întâmpla să cadă, nu se mai poate lupta cu vrăjmașul. Deci noi ne blestemăm singuri: nu numai să cădem în fața vrăjmașilor noștri, și să cădem și deșerți. Și ce va să zică a cădea deșert în fața vrăjmașului? A cădea, am zis, înseamnă a nu mai avea putere să stai împotrivă, zăcând pe pământ. Iar deșert înseamnă a nu mai avea nici o putere ca să te scoli măcar de la pământ; căci cel ce poate să se scoale, poate iarăși să se ajutoreze și să vină iarăși la război, cu orice mijloc. Mai pe urmă zicem: să gonească vrăjmașul sufletul meu și să-l prindă, adică să-l apuce în mâinile lui și să-l supună întru toate. Toate acestea ne blestemăm a le pătimi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar nu zicem numai acestea, ci încă adăugăm: să calce jos pe pământ viața noastră. Ce este viața noastră: faptele cele bune. Cerem să fie călcată pe pământ, adică să ne facem cu totul pământești, având tot gândul nostru împilat pe pământ. Apoi zicem: slava mea în țărână să locuiască, adică mintea și știința ce se nasc în suflet din paza sfintelor porunci să le îngroape în pământ. Așadar zicem să facă slava noastră spre rușinarea noastră, adică să o arunce în țărână și să se facă pământească viața și slava noastră ca să nu mai socotească niciun lucru dumnezeiesc, ci toate cele trupești; asemenea celor pentru care zice Dumnezeu: „Nu va rămânea Duhul meu întru ei, fiindcă sunt trupești".
Acestea toate cântând, ne blestemăm pe noi de vom răsplăti rău pentru rău. Dar câte rele nu răsplătim pentru rele și nu vrem să știm, nici să le băgăm în seamă? Căci a răsplăti rău pentru rău nu se face numai cu fapta, ci și cu cuvântul și cu chipul. Să nu gândească cineva că este îndreptat pentru că n-a răsplătit rău cu rău cu fapta; că poate face răsplătire precum am zis și cu cuvântul, și cu chipul și cuprivirea, supărând pe fratele său. Că și cu privirea și cu orice altă mișcare poți tulbura pe fratele tău.Toate acestea sunt răsplătiri cu rău pentru rău. Dar chiar și când se nevoiește cineva să nu răsplătească rău pentru rău, nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici cu chipul, nici cu mișcarea, dar de va avea scârbă îninima sa asupra fratelui și se va mâhni asupra lui, tot e vinovat ca și cum ar răsplăti rău pentru rău. Luați aminte că sunt multe stări și deosebiri ale acestui lucru: că și de nu se scârbește, nici nu se mâhnește cineva asupra fratelui său, însă auzind că altcineva l-a scârbit pe acela, sau l-a hulit ori l-a ocărât, se va bucura, și cu aceasta se află în vina răsplătirii cu rău. Și iarăși: de este cineva care nici în inimă nu este mâhnit asupra fratelui, nici nu se bucură de necinstea lui, ba încă se și scârbește, însă nu-i pare bine când îl va vedea sporind în vreo bunătate, slavă sau odihnă, ci se mâhnește, și aceasta este patimă, măcar că este mai ușoară.
La începutul cuvântului am zis că este cineva care face metania fratelui, dar pe urmă rămâne totuși scârbit asupra lui și zicem că a tămăduit mânia făcând metanie, însă nu s-a nevoit a face tămăduire și ținerii de minte a răului; altul, întâmplându-se să fie scârbit de cineva, făcând metanie se împacă cu același nici ținere de minte a răului nu are în inima sa, dar, de se va întâmpla mai pe urmă să-i zică uncuvânt atingător, iarăși își aduce aminte de cel dintâi și se tulbură. Unul ca acesta se aseamănă cu omul care a avut rană și puind alifie s-a închis, dar numai pe dinafară, iar înlăuntru încă este slab locul, și oricând se va lovi la acel loc, fiind mai slab se rănește mai curând decât dacă s-ar lovi în altă parte a trupului și îndată începe a curge sânge. Așa pătimește și acesta: a avut rană, a pus alifie, adică metania, și deocamdată rana, adică mânia s-a vindecat, însă nu s-a tămăduit de tot, ci încă mai are semn de vătămare, din care acea rană îndată se întărâtă, când se va întâmpla vreo cât de mică lovitură. De aceea, trebuie să se nevoiască omul cu tot dinadinsul și să tămăduiască desăvârșit acea rană, încât să crească, ca mai înainte și păr pe locul acela, să nu mai rămână nici un semn, nici măcar să nu se cunoască că a fost rană în acel loc. Dar aceasta nu o poate face altfel decât numai rugându-se lui Dumnezeu din toată inima pentru cel ce l-a întristat, zicând: Dumnezeule, ajută fratelui meu și mie pentru rugăciunile lui. Să nu înceteze rugându-se pentru fratele său până când nu i se va liniști desăvârșit inima. Fiindcă este un semn de milostivire și de dragoste, ba și de smerenie a cere ajutor pentru rugăciunile lui și oriunde este milostivire, dragoste și smerenie, ce poate face mânia, ținerea de minte a răului sau altă patimă? Precum a zis avva Zosima: „De va întinde diavolul toate cursele răutății lui, de va mijloci cu toate uneltele lui, cu toți dracii lui, toate rămân zadarnice și se biruiesc cu smerenia poruncii lui Hristos". Iar alt sfânt zice: „Cel ce se roagă pentru vrăjmașii lui, numai acela nu are ținerea de minte a răului".
Lucrați, dar și pricepeți cele ce auziți. Adevărul vă zic: dacă nu le veți face cu fapta, nu le puteți pricepe cu cuvântul. Cine poate să învețe vreun meșteșug numai din cuvânt? Au nu întâi se ostenește lucrând și stricând, silindu-se și de multe ori neizbutind, până când, puțin câte puțin, ostenindu-se și având răbdare, învață acel meșteșug. Pentru că văzând Domnul, cugetul și osteneala lui îi ajută. Dar noi, voind să învățăm meșteșugul meșteșugurilor, cum vom putea să-l deprindem numai cu cuvântul fără a ne sili cu fapta? […]