Mulţi credincioşi spun că au slăbit în rugăciune şi nu se mai pot ruga. Ce să facem să avem râvnă şi evlavie la sfânta rugăciune?

- Nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu mintea. Aceste momente de vid, ori de urcuş sau coborâş se constată şi-n lumea sfinţilor, pentru smerenia lor. Dumnezeu cumpăneşte darurile cu fiecare, pentru un echilibru duhovnicesc. Unii pierd din calitatea rugăciunii, altora, care s-au rugat cu smerită inimă, le-a venit un fel de mângâiere şi, apoi, cu părerea de bine, se roagă numai să le vină mângâieri, dar este o simplă amăgire, un fel de a ne târgui, şi astfel de mângâieri pot veni şi de la diavoli, că simţi falsa satisfacţie a amăgirii. Diavolii sunt bucuroşi să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni ruptă din inimă, fără interes şi fără oprire. Roagă-te smerit să aduci pe Dumnezeu în inima ta, decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, că mai bine este să nu fii nimic, decât să fii eroul altcuiva şi nu al lui Hristos.

De rugăciune avem nevoie fără de nici o încetare, pentru că este cuviincios să fim mereu cu Dumnezeu şi apoi suntem pândiţi, de asemenea, de cel rău, fără de nici o încetare. Mila lui Dumnezeu este cu noi; să nu se teamă nici o inimă plecată, căci suntem răscumpăraţi cu Sângele Mântuitorului şi preţuim, deci, cât preţuieşte El.

Sunt mulţi, care, dacă se roagă cineva din ai lor sau mulţi alţi trăitori creştini, se amăgesc să creadă - măcar că vor trăi într-o continuă nepăsare -, că vor avea şi fericita binecuvântare a acelora. E bine să se ştie din vreme că „prin florile lor, buruienile câmpului se roagă în zadar să fie iertate de coasă” (Iorga). „Nu este ruşinos pentru un om de a cădea strivit de dureri, ci este ruşinos de a muri nepăsător şi istovit de plăceri” (Pascal).

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 17-19)