Astfel, studiul religiei poate avea caracter obligatoriu pentru toţi elevii, chiar fără posibilitate de scutire, cum se întâmplă în Suedia, sau poate fi disciplină opţională, pe care elevii o pot alege la anumite niveluri de studiu în Slovenia. Există, de asemenea, şi cazul singular al Franţei, unde studiul religiei nu există ca disciplină de sine stătătoare, cu excepţia Alsaciei şi Lorenei, elemente ale acestei discipline fiind incluse, însă, în cadrul programelor analitice ale altor obiecte de studiu. După cum se ştie, în urma actelor teroriste din Franţa, deja se discută despre introducerea orei de religiei în curricula şcolară.

În Suedia şi Grecia, organizarea predării religiei este responsabilitatea exclusivă a statului, în Germania şi Austria este subiectul unei cooperări apropiate între stat şi culte şi în sarcina exclusivă a cultelor în Ungaria. Chiar şi în acest din urmă caz, statul asigură finanţarea profesorilor. Nu mai puţin important, abordarea disciplinei poate varia între una puternic secularizată, care-şi propune, în mod strict, oferirea de informaţie obiectivă asupra diferitelor credinţe religioase ale lumii, cum este cazul Estoniei şi Danemarcei, şi una pur confesională în Cipru şi Malta; însă un grad mai moderat de confesionalitate găsim în majoritatea celorlalte state europene.

Dacă vorbim despre numărul de ore, majoritatea elevilor europeni au o oră de religie pe săptămână, însă elevii din ţări precum Germania, Austria, Irlanda, Cipru, Grecia, Italia şi Croţia au câte două ore, iar cei din Belgia au chiar trei ore pe săptămână.

O evoluţie pozitivă

Analiza peisajului studiului religiei în ţările Uniunii Europene indică şi o serie de tendinţe comune, determinate de provocarea comună a secularizării şi pluralismului cultural şi religios în continuă creştere în arealul european. Astfel, cel puţin la nivel de discurs, se poate observa o evoluţie în privinţa motivării prezenţei studiului religiei în şcolile publice, dinspre conştiinţa necesităţii educării religioase a copilului înspre raţiuni mai pragmatice, precum combaterea fanatismului religios ori cultivarea abilităţii de înţelegere, de către elevi, a patrimoniului istoric şi cultural al ţării.

Ca şi în ţara noastră, în unele state membre există şi voci care critică prezenţa studiului religiei în şcolile publice. De obicei însă, acestea nu vin de la persoane implicate activ în sistemele de învăţământ, ci din partea unor grupuri minoritare, cu agendă secularistă, iar evoluţia pare a fi mai degrabă în direcţia opusă celei revendicate de acestea, adică în direcţia apariţiei ori consolidării locului studiului religiei în cadrul curriculumurilor şcolare, cum este evoluţia din Franţa şi Danemarca.

Religia predată obligatoriu şi confesional

În Germania, materia religie face parte din trunchiul comun, fiind obligatorie, finanţată de la stat şi organizată de culte, confesional, cu cel puţin două ore pe săptămână. Majoritare sunt romano-catolicismul şi protestantismul, dar se predă şi religia ortodoxă, precum şi religia musulmană. Materia religie se numără între disciplinele de examen la încheierea ciclului de studii secundare (10-19 ani), existând landuri unde până la 30% din elevi optează pentru aceasta.

Studiul religiei este asemănător şi în Austria, unde sunt 14 culte recunoscute legal, putându-se preda claselor formate chiar şi din trei elevi.

Belgia intră şi ea în aceeaşi categorie, religia fiind obligatorie, cu două ore pe săptămână, iar în şcolile catolice din Flandra, adică jumătatea de nord a ţării, sunt prevăzute trei ore săptămânal. Profesorii de religie sunt angajaţi şi plătiţi de stat, dar desemnaţi şi evaluaţi de comunităţile religioase. Tot acestea din urmă sunt singurele responsabile de stabilirea programei analitice pentru orele de religie, precum şi editarea manualelor şcolare.

Grecia şi Cipru prevăd predarea religiei ortodoxe confesional, cu statut obligatoriu, organizat şi finanţat de stat, având două ore săptămânal. Elevii greci încep fiecare zi de studiu cu o scurtă rugăciune. Studiul religiei obligatoriu şi confesional mai este prevăzut în Finlanda, majoritar luteran, şi în Irlanda, majoritar romano-catolic.

Obligatoriu, dar non-confesional

Un caz aparte este Suedia, deşi mai bine de trei sferturi din ţară este de confesiune luterană, religia se predă non-confesional, fiind în grija exclusivă a statului. Însă copiii sunt obligaţi să participe, neavând posibilitatea obţinerii unei dispense.

În şcolile de stat ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, religia se predă non-confesional, obligatoriu şi este organizată de stat în cooperare cu cultele. În şcolile confesionale, care sunt aproximativ 30% din numărul total, religia este confesională, obligatorie, organizată de cultul respectiv şi finanţată de stat. Creştinismul are loc central în cadrul programei analitice, însă lasă spaţiu consistent şi pentru celelalte mari religii.

Olanda dispune în şcolile de stat, adică 25% din numărul total, studiul religiei opţional, cu finanţare parţială din partea statului, iar în şcolile private, majoritatea confesionale romano-catolice, protestante, dar şi musulmane ori mozaice, studiul religiei poate fi obligatoriu, în cadrul anumitor profiluri, rămânând opţional pentru celelalte. Abordarea este majoritar confesională, dar nu exclusiv.

Romano-catolicism opţional

Ţările preponderent catolice, Italia, Spania şi Portugalia, prevăd un studiu al religiei opţional, confesional, organizat de Biserica Romano-Catolică (90% elevi italieni şi 75% elevi spanioli) şi de către celelalte culte recunoscute. În Italia, statul nu finanţează ora de religie organizată de celelalte culte. Spania prevede ca alternativă, la care se înscriu un număr infim de elevi, o abordare seculară a fenomenului religios. Iar în Portugalia, comunităţile religioase ne-catolice recunoscute legal pot organiza predarea cursului de morală religioasă în şcoală, la solicitarea a minimum 10 elevi.

Concluzionând, studiul religiei este prezent în toate ţările europene care se implică, organizează şi finanţează predarea acestei materii, şi statutul religiei de a fi predată confesional, făcând parte din trunchiul comun, deci obligatorie, nu este nicidecum neeuropean.

Uniunea Europeană nu este împotriva religiei

Pentru că tot s-a vorbit zilele acestea în societatea românească de un curent antireligie care vine din Europa, trebuie menţionat că Uniunea Europeană desfăşoară în domeniul educaţiei doar o politică de sprijin, complementară politicii naţionale a fiecărui stat membru. Deci, competenţa exclusivă a statelor membre de a stabili conţinutul şi organizarea sistemelor naţionale de educaţie nu este pusă în discuţie din perspectiva dreptului primat al Uniunii. Uniunea nu are competentă să adopte acte obligatorii în domeniul educaţiei, iar prezenţa studiului religiei în şcolile publice este o chestiune ce ţine de suveranitatea naţională a fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Chiar mai mult, Consiliul Europei de la Strasbourg a făcut diferite recomandări către guvernele naţionale ale statelor membre UE în vederea asigurării introducerii studiului religiei în cadrul trunchiului comun pentru învăţământul primar şi secundar.