Teologia deschide ştiinţa către înţelesuri existenţiale

Din mijlocul dezbaterilor economice sau politice, din miezul luptelor ecologiste cu industriile poluante care ameninţă extincţia civilizaţiei, dintr-un prezent tot mai dens de evenimente, marcat de conflicte şi provocări sociale şi de strădanii de soluţionare ştiinţifică a problemelor urgente ale omenirii, în condiţiile crizei economice furtunoase şi a valului globalizator care mătură chipul economic şi cultural a omenirii, de mai multe decenii, viaţa spirituală, credinţa ar putea să pară chestiuni depăşite.

Pe de altă parte, şi este ceea ce ne interesează cu precădere aici, şi cu atât mai mult dialogul dintre teologie şi ştiinţă pare a fi cu totul nejustificat. S-ar putea crede, şi nu puţini sunt adepţii acestui punct de vedere, că rezultatele ştiinţifice nu au relevanţă pentru planul vieţii spirituale.

Dialogul dintre teologie şi ştiinţă nu este o formă de legitimare a credinţei

Sunt convins însă, că atâta timp cât avem o astfel de opinie, cum că teritoriul rezultatelor ştiinţifice cu privire la lume nu prezintă nicio deschidere semnificativă către tărâmul reflecţiilor filosofice sau teologice, trăim, cel mai probabil, o viaţă fracturată, într-o lume fără sens.

Da, pare rezonabil să spunem că una este ştiinţa şi alta este credinţa. Una este agoniseala umanităţii, de-a lungul generaţiilor, prin efortul de explorare ştiinţifică a naturii şi cu totul altceva este mesajul Revelaţiei cuprins în Sfânta Scriptură sau experienţa spirituală. Aşa este, însă până la un punct. Şi aceasta pentru că totuşi, trăim în aceeaşi lume, o singură viaţă, despre care reflectăm fiecare, printr-o singură instanţă, prin miezul fiinţei noastre. Încât, între lumea experienţei directe, cea văzută prin ochii sufleteşti şi cea explorată de ştiinţă, ar trebui să existe o legătură.

Cum aş putea accepta, în conştiinţa mea unitară, care îmi adună zilele vieţii sub acelaşi chip biografic, în care regăsesc şi copilăria mea, şi prezentul meu, să suport o imagine atât de fragmentată a lumii şi a existenţei, câtă vreme văd şi simt, ştiu şi constat în mod repetat, că este vorba despre una şi aceeaşi lume, cu toate planurile ei distinct?

În plus, găsim şi nenumărate texte, chiar în Sfânta Scriptură, care ne încredinţează despre faptul acesta, că lumea este creaţia lui Dumnezeu: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria” (Pslam 18,1), sau că „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Romani, 1, 20). Cumva, s-ar putea spune că nici credinţa nu îmi dă pace cu privire la datele ştiinţelor, spunându-mi sus şi tare că lumea în care cercetătorii fac strălucite cariere, adunând premii prestigioase pe marginea unor teorii ce se dovedesc adevărate, lumea este opera lui Dumnezeu. Şi atunci, cum să nu caut, în datele ştiinţifice, înţelesurile spirituale ale lumii şi legătura lor cu viaţa mea?

Or, dacă este aşa cum mărturiseşte psalmistul David, şi Apostolul Pavel, nimic din cele făcute de Dumnezeu nu e irelevant în plan spiritual, şi niciun lucru nu e complet dezlegat, despărţit de prezenţa şi lucrarea Lui.

Valorizarea spirituală a cunoaşterii nu e o invazie ilegitimă a teologiei în aria ştiinţelor

Este adevărat, aceasta ar putea părea o extensie forţată a teologiei, care să creeze impresia că sfinţii, şi mai nou teologii interesaţi de dialogul cu ştiinţele, se grăbesc să cuprindă achiziţiile ştiinţei tocmai pentru a fixa credinţa în actualitate, pentru a păstra teologia în evidenţa gândurilor şi preocupărilor omeneşti din postmodernitate. Este adevărat, o întreprindere de acest fel, care să urmărească astăzi legătura, conexiunea teologiei cu ştiinţele, ar putea fi intepretată ca dorinţă ascunsă de a obţine, la adăpostul unor confirmări experimentale, o legitimitate solidă pentru credinţă. Altfel spus, reflecţia teologică ar trebui să se deschidă spre câmpul ştiinţelor naturii, şi să dovedească această capacitate de a intra în dialog cu datele şi discursul lor privind lumea şi omul, ca să nu piardă teren în cultura vremii. Tot aşa cum şi filosofia ar trebui să facă gesturi de deschidere spre teritoriul ştiinţelor sociale, către cercetările statistice sau către studiile culturale, pentru a „metaboliza” producţiile lor, inserându-le, în forma unor date necesare, în reflecţiile ei.

Într-adevăr, trend-ul actual al credinţelor şi reprezentărilor noastre cu privire la Univers şi la conştiinţa omului, e dat în bună măsură şi de discursul ştiinţelor, încât abia ceea ce trece de filtrul tot mai fin al datelor experimentale, al investigaţiilor de teren, doar ceea rezistă criteriilor de validitate ştiinţifică, supravieţuieşte cu adevărat în conştiinţa publică drept conţinut ce merită efortul de a fi luat în seamă.

Viaţa spirituală nu are nevoie de argumente. Ne este constitutivă

Însă, în realitate, nu acestea sunt resorturile ultime ale dialogului dintre teologie, filosofie şi ştiinţă. Filosofia, şi cu atât mai puţin teologia, nu apelează la datele ştiinţelor pentru a-şi asigura o vizibilitate mai mare, şi o credibilitate sporită. Pentru că, şi este uşor de verificat la nivelul experienţei concrete de viaţă, competenţa ştiinţelor nu poate acoperi toate nevoile omeneşti. Nevoia de a înţelege lumea şi locul nostru în ea, nevoia unui sens pentru viaţa şi pentru eforturile noastre, modul cum înţelegem înţelegerea, sau ce fond raţional e ascuns în spatele limbajului capabil să le îmbrace pe toate cu înţelesuri, sunt câteva din multele chestiuni aduse în discuţie de reflecţia filosofică. Toate acestea însă, nu sunt cuprinse integral, şi într-o formă gata preparată, în datele ştiinţifice cu privire la societate sau cultură. La ele se poate ajunge printr-un drum al gândirii, prin reflecţia articulată ce depăşeşte în adâncime şi în cuprindere toate datele care participă la ea.

La fel, nevoia de iubire, dorinţa de a ne jertfi pentru cineva - ca experienţe la capătul cărora simţim că slujind, din iubire, altuia, viaţa îşi capătă sensul - sunt aspecte ce nu intră nicăieri în cuprinsul răspunsurilor ştiinţifice.

Încât, în prezentul grăbit în care trăim, nici religia, nici viaţa spirituală nu au nevoie de avocaţi care să legitimeze, printr-un exerciţiu retoric gol de conţinut, rostul lor în viaţa personală şi publică. Nu. Avem dovezi peste tot. E adevărat, multe dintre ele sunt ascunse.

Lumea a uitat de om, omul a uitat de suflet şi sufletul de Dumnezeu

Sub hainele luminoase ale postmodernităţii - relative şi perisabile în care trăim - e ascunsă, de multă vreme, nevoia unei credinţe statornice în ceva ce nu trece. Dedesubtul etichetelor strălucitoare cu figuri luminoase, prezente în reclamele publicitare, suspină nevoia umană de împlinire a frumuseţii şi armoniei interioare, prin virtuţi; o nevoie ce se vădeşte, până la urmă, a fi o foame existenţială imposibil de potolit cu fericirea artificială a foto-modelelor. În spectatorul disciplinat, cu psihicul său îngenuncheat sub ploaia de stimuli care-l anesteziază, cu simţurile cucerite, pentru câtăva vreme, de ecranele gigantice ale culturii spectacularizate şi hipermediatizate, stă nedescoperită încă, vocaţia extazului şi a uitării de sine pentru altul, care suspină după exerciţiul dăruirii către semeni şi lui Dumnezeu.

În beţia consumului nemăsurat care înghite pământul, resursele şi vieţuitoarele lui, stă încă nevalorificată vocaţia unei lucidităţi spirituale care dezvăluie că suntem destinaţi să ne consumăm pe noi înşine, viaţa şi puterile primite în dar, pentru alţii, într-un gest de mulţumire pentru tot ceea ce am primit de la Dumnezeu. În efortul de cuprindere a lumii, prin tot mai extinsa stăpânire mediatică a prezentului, în sforţarea aceasta de a comprima lumea şi de a o transporta direct şi imediat în gândurile noastre, prin ştiri şi imagini culese de peste tot, stă încă necunoscută şi nefolosită vocaţia noastră de a îmbrăţişa întreg universul, suferinţele şi problemele tuturor oamenilor, prin ajutorul celor aflaţi în nevoi chiar în vecinătatea noastră, şi prin rugăciunea în care îi putem cuprinde pe toţi oamenii. În febra convorbirilor extinse, ca o plasă nevăzută, prin reţelele virtuale, pe întreg cuprinsul globului, ce prinde în ea intimităţile noastre ale tuturor, într-o horă a cuvintelor, tace încă nevoia noastră de cuvântare pentru comunicare cu oamenii pe care suntem destinaţi să-i cuprindem în comuniunea noastră spirituală, peste graniţele politice, culturale sau istorice, în Dumnezeu. În strădania de explicitare a misterelor privind structura materiei şi legităţile care mişcă universul, e încă nedeplin trezită la viaţă dorinţa de a înţelege misterul creaţiei şi al propriei persoane, nevoia mai profundă de a le lega pe toate acestea sub un sens mai cuprinzător, care să includă şi viaţa mea şi moartea mea, şi împlinirea mea prin iubire faţă de altul, şi dorinţa mea de a trăi etern. Criza economică endemică din societăţile prospere şi emergente, e semnul vizibil al unei disfuncţii spirituale profunde, simptomul unei lumi bolnave, care au uitat de om, pentru că omul ei a uitat de sufletul său, şi aceasta pentru că sufletul lui e suferind, întrucât a uita de Cine i-a dat viaţă.

Viaţa recentă – între supravieţuire cotidiană şi greva spiritului

Nevoia de religie, de spiritualitate, de teologie e amestecată în toate acestea, e camuflată, cum ar spune Eliade, în orice gest pe care îl constat în mod repetat, ca nevoie, în viaţa mea şi a semenilor mei, răspândit, prin contagiune, pe întreg cuprinsul societăţii, în întreg capitalul nostru simbolic, fie că vorbim de media, de cultură, de utilizarea tehnicii, de exercitarea profesiei, de piaţă şi de mişcarea valorilor economice.

În nesfârşita negociere dintre presiunea obligaţiilor profesionale şi deconectarea propusă de industria divertismentului, consumată în piaţa lumii, în mijlocul rutinei zilnice de unde ne străduim, cu mici succese, să ne salvăm în fiecare ceas, receptaculii spirituali ai sufletului, meniţi să ne trezească nevoile fiinţei, par să fie amorţiţi. Şi, dintr-o sete prea mare de a trăi universul vieţii materiale, cu toate provocările lui, am ajuns fără să ştim, într-o grevă a spiritului.

Dar, mai mult sau mai puţin intens, mai devreme sau mai târziu, interogaţiile metafizice ies din nou la lumină. Pentru că suntem fiinţe fragile, şi pentru că nevoia de sens nu poate fi acoperită cu nimic din lumea aceasta. Judecăţi de acest fel, mai mult sau mai puţin elaborate, mai profunde sau mai superficiale, vor ajunge în centrul atenţiei fiecăruia dintre noi. Dacă vom zăbovi mai mult sau mai puţin asupra lor, într-o manieră mai tehnică sau mai simplă, depinde de fiecare. Însă, este evident că timpul în care trăim ascunde deopotrivă, tot atâta oportunităţi, pe cât sunt de multe şi riscurile, şi toate aceste provocări vor trebuie cântărite cu grijă, ca să ajungem la înţelegerea faptului că libertatea ne este dată să făurim istoria, nu să ne consumăm în excese.

Teologia nu ridică pretenţii universaliste, dar nici ştiinţa nu le poate avea

Pe de altă parte, sfinţi mari din tradiţia patristică răsăriteană, au dat dovadă de o deschidere amplă către toate experienţele de cunoaştere ale omului, către explorarea lumii sensibile, către reflecţia filosofică sau experienţa artistică. Toate, spun ei, sunt relevante pentru viaţa spirituală! Dar nu pentru că teologia vrea să îşi anexeze patrimoniul strădaniilor omeneşti din toate timpurile şi locurile, uzurpând o poziţie privilegiată, de universalitate, care să le subjuge toate celelalte. Ci pentru că lumea e Opera lui Dumnezeu, Cel Care a ales să o facă pentru om, şi Care a ales-o pe ea ca formă de exprimare a Lui către dânsul. Şi, pentru că peste tot în lume este întipărită lucrarea Lui, şi, mai ales, pentru că noi suntem creaţi după Chipul Lui. Încât şi tot ceea ce ne mişcă dinlăuntrul nostru către lumea dinafară, şi tot ceea ce lumea dinafară are în sine, ca structuri sensibile, ca puteri şi legi ale mişcări, ca dinamică, procese şi fenomene legate de lucrurile sensibile, de univers sau de lumea vieţuitoarelor, dar şi însăşi capacitatea noastră de înţelegere, toate acestea pot fi văzute ca opere ale Sale. Şi noi suntem făcuţi după Chipul Său, cu putinţa înţelegerii celor făcute, în parte, chiar pe cale raţională, cu puterile pe care le avem. Şi pentru că în El înţelegem că El este Cel ce le-a făcut, în El înţelesurile tuturor celor făcute, şi lumea, şi viaţa noastră în ea, toate se luminează, se arată într-un mod mai deplin.

Mişcaţi de aceste convingeri, sfinţii s-au simţit obligaţi să nu lase nimic bun, creat de Dumnezeu, înafara cugetării lor: „Tot ceea ce s-a spus de bine, de oricine, este al nostru”[1], a afirmat Iustin Martirul şi Filosoful, încât totul este legat de o anumită relevanţă spirituală, care însă se propune nu se impune!

Universul - Opera prin care Dumnezeu vorbeşte cu oamenii

Pe urmele abordărilor sfinţilor, în acelaşi orizont al credinţei care propune valorizarea tuturor celor bune, oferindu-le un sens, vom încerca să arătăm că lumea lucrurilor sensibile ne poate indica şi astăzi, chiar mai mult decât atunci, o legătură neaşteptată cu planul existenţial, metafizic şi, în ultimă instanţă cu cel religios. Pe drumul acesta, toate datele şi descoperirile dinafara noastră, culese prin explorarea lumii, din lucrurile sensibile, se pot transporta direct în universul nostru interior, şi pot fi puse în legătură directă cu viaţa concretă, cu ceea ce facem astăzi, acum şi peste un ceas, pentru copii şi părinţii noştri, pentru aproapele nostru.

Din capitolul acesta vast, al datelor şi descoperirilor ştiinţifice, şi despre maniera în care aceste date s-ar putea deschide, edificator, către reflecţia teologică şi către cuprinsul spiritualităţii, vom scrie în această rubrică. Vom vedea că gândirea patristică a dezvoltat, a adâncit şi a valorizat demersul de explorare a lumii, ajungând să afirme că întreaga Creaţie e „o cuvântare a lui Dumnezeu adresată oamenilor”, în care fiecare lucru creat este ca un cuvânt sensibil ce vorbeşte minţii mele. În felul acesta, lucrurile create, cele pe care le întâlnim prin intermediul simţurilor noastre, în mediul de viaţă în care trăim, aşezate unele lângă altele sunt ca nişte cuvinte, aşezate în propoziţii şi fraze cu înţeles, constituind un mesaj sensibil, de această dată, adresat omului de Creator. Aşa cum orice artist se exprimă prin operele sale, Dumnezeu Creatorul vorbeşte cu noi, şi cu întreaga umanitate, de-a lungul veacurilor, prin Creaţia Sa.

Maniera aceasta de înţelegere a lumii a fost dezvoltată de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a preluat, la rândul său, şi a adus la o formă deplină de înţelegere şi cuprindere, înţelesuri şi reprezentări privitoare la logos, la cosmos şi raţionalitatea lui prezente în reflecţia patristică anterioară, şi, în unele forme mai vechi din spaţiul filosofiei antice greceşti. Şi, semnificativ aici, Sfântul Maxim subliniază în Ambigua, una din lucrările sale cele mai reprezentative, mai profunde şi cuprinzătoare, că de această cuvântare a lui Dumnezeu adresată oamenilor prin Creaţie ne încredinţează şi Scriptura şi Hristos Însuşi, la Întruparea Sa. În lumina Scripturii şi, mai deplin, în lumina Întrupării Sale, toate lucrurile create se dovedesc a fi „incorporări” ale Cuvântului, dezvăluind apartenenţa lor, întemeierea lor prin Cuvântul lui Dumnezeu, Logos. Căci Dumnezeu a făcut lumea prin Cuvântul, adică prin Fiul Său, Cel arătată nouă ca om, Hristos.

Vom urmări aşadar, date relevante şi descoperiri din lumea ştiinţelor, în intenţia de a pune mici indicatoare către ceea ce ar putea fi împlirea, forma deplină a explorării lumii şi misterelor ei: anume aceea de a intra, şi prin eforturile şi achiziţiile ştiinţelor, cu tot cu universul dinafara noastră, în încăperile abisale ale sufletului. Acolo, în interioritatea noastră, şi lucrurile lumii, şi viaţa noastră, şi lumea în integralitatea ei, şi mai ales semenii noştri au fiecare, locuri privilegiate, de o valoare inestimabilă; pentru că în sufletul care priveşte şi înţelege cu mintea, toate sunt văzute în legătura lor indestructibilă cu Dumnezeu, Cel Care ne iubeşte şi ne cheamă, să urcăm, prin toate, la starea de comuniune cu El.


[1]IIe Apologie, cap. XIII, p. 177, apud Basile Tatakis, Filosofia Bizantină, Nemira, Bucureşti, 2010, p. 55.

Citește alte articole despre: credinţa, dialog, teologie, știință, legitimare, sens

De la același autor

Ultimele din categorie