Limitele cunoașterii științifice sunt multe. În primul rând, sunt limite ale felului în care măsurăm ce măsurăm. Uneori putem ști care e incertitudinea asociată măsurătorii, alteori nici această incertitudine nu e prea clară. Oamenii de știință se străduiesc să precizeze incertitudinea, dar în domenii de mare complexitate – precum Biologia, Ecologia, Științele Socio-Umane – nu reușesc mereu. Și se acceptă ceea ce pot face, pentru că nu există altceva mai bun deocamdată. În al doilea rând, sunt limite legate de întrebarea dacă am măsurat tot ce trebuie. Uneori trebuie să renunțăm la anumite feluri de măsurători pentru că nu avem destule resurse, alteori pur și simplu nu știm sigur tot ce trebuie măsurat. Folosind ce am măsurat, cum am putut, construim niște modele. Al treilea fel de limite e legat de aceste modele. Ele pot fi, și sunt, foarte diverse. În științele care se ocupă cu procese relativ mai simple, ca fizica și chimia, modelele sunt mai puțin diverse, iar oamenii mai caută teorii unitare. În științele care se ocupă cu procese mai complicate – ca Biologia, Economia –, modelele devin tot mai diverse, până la punctul în care speranța că poate exista o teorie unitară cu bază empirică e abandonată complet.

Un om de știință știe că discuția din paragraful de mai sus e ea însăși o simplificare, că în realitate dificultățile cu care se confruntă știința sunt mult mai multe și mai diverse. Fiecare tip de limită poată să fie detaliat și apar și probleme legate de relațiile dintre cele trei feluri de limite.

Cu toate acestea, știința are multe succese. Ne permite să citim acest text pe un ecran, de exemplu, și multe altele pe care le știm cu toții. Știința este foarte puternică. Cu toate acestea, tindem să îi ascundem limitele. De obicei, un om puternic nu simte nevoia să facă asta. Atunci, care ar fi motivația?

Când cineva ascunde limitele față de alți oameni de știință, este dintr-o competiție pentru resurse. Construiești un model sau o teorie într-un mod netransparent, pentru ca alții să nu poată porni cu ușurință de la ceea ce ai făcut tu. Această competiție există atât din orgoliul oamenilor de știință, cât și din interesele celor care finanțează producerea cunoașterii științifice, interese economice și militare. Cunoașterea științifică e, în principiu, universală, dar până ajunge așa există o etapă de monopol și oligopol asupra ei.

Când cineva ascunde limitele față de oamenii care nu se pricep la știință, e vorba fie de gândul că oamenii trebuie să cunoască doar rezultatele, nu și cum au fost ele obținute, fie dorința deliberată de a păcăli oamenii, printr-o popularizare lipsită de discernământ.

Primul caz este ilustrat de programul iluminist de educare a oamenilor. Folosim cunoștințele științifice așa cum folosim obiecte cumpărate de la magazin, aparate despre care nu știm cum au fost produse. Totuși, aparatele vin cu o garanție și un instructaj de folosire: cum să nu te curentezi, ce să nu înghiți, și altele. Programul iluminist nu a livrat până acum și aceste servicii.

Al doilea caz apare atunci când urmărim interese economice sau legate de puterea politică, folosind instrumental niște rezultate ale unor teorii științifice. Nu poți face asta decât dacă toți oamenii acceptă ca adevăruri tari, indiscutabile, acele rezultate – adică doar atunci când tratăm adevărurile științifice ca pe un fel de pseudo-dogme.

Iluminarea prin știință a oamenilor e cu adevărat folositoare dacă le sunt livrate, alături de cunoștințele transmise în școli, și instrucțiunile de utilizare a științei. Acest efort național și global nu riscă să ducă la autodistrugere doar atunci când nu are mize politicianiste, ci este doar în interesul oamenilor, adică are un rost politic autentic: întărește comunitatea și ne permite să ne dezvoltăm. Știința respectuoasă nu poate decât să ne fie de folos.

Să punem știința într-un context mai larg. Este relevant pentru că, de multe ori, știința nu devine nerespectuoasă singură, ci pentru că, pornind de la ea, se ajunge la niște generalizări filosofice de nesusținut, cum a fost și materialismul dialectic. Când o astfel de pseudo-teorie filosofică devine un instrument pentru puterea politică, s-ar putea ca știința să devină nerespectuoasă, nu din interes, ci de frică, din lașitate.

Este legitim să căutăm structuri generale, pornind de la cunoașterea științifică. Cu asta se ocupă, între altele, Filosofia. Aceste structuri generale ale lumii și rațiunii există, dar deoarece noi folosim pentru a le găsi materia primă care vine din știință, ce știm noi despre ele va avea limite inevitabile. Ce știm filosofic se va schimba în timp, odată cu teoriile științifice. Și se schimbă.

O Filosofie respectuoasă știe care îi sunt limitele și le spune și altora. Poate că nu a fost atât de evident care a fost situația până în secolul trecut, dar astăzi e un loc comun între filosofi. Filosofia cu speranțe de științificitate are propria ei evoluție.

În acest context, ce vede un om de știință? Dacă se uită dinspre fapte, măsurători, către structurile generale din teoriile filosofice, vede că nu știe mai nimic.

Dacă depășindu-și situația de a fi doar om de știință a ajuns să înțeleagă structurile rațiunii și ale lumii, i se pare că vede ceva sigur. Dar acel ceva structurează chiar și lumea sa empirică și a gândirii sale. Nu deține propriu-zis această cunoaștere, nu o are în proprietate, e un mod de a vorbi despre cum e structurată ființa lumii. Dacă are o bună cunoaștere cu privire la toate modelele intermediare dintre fapte și teoriile de maximă generalitate, diversitatea și slaba lor coerență îl uimesc și poate chiar îl înspăimântă. E cunoaștere acolo, dar și semn de neputință, în același timp.

Ce știi despre ființă și rațiune nu e al tău, ce e al tău e inevitabil precar, iar peste toate astea, lumea exterioară vine mereu cu ceva nou, cu noi fapte de observație, cu noi fenomene, generând instabilitatea relativă a cunoașterii umane – mai larg sau mai îngust specializate, de mijloc.

Cum poți fi mândru, într-o astfel de situație? Un om de știință serios nu se poate mândri cu ce face. Cel puțin, atâta vreme cât îl interesează cunoașterea, iar nu recompensa socială, mica putere față de semeni, câștigată cu folositoarele, dar precarele sale rezultate.

Un om de știință serios e mai degrabă respectuos cu cei care au nevoie de el.