Există în psihopedagogie un principiu conform căruia dacă manifeşti credinţa că o persoană este capabilă de progres, şi dai de înţeles acest lucru persoanei respective, chiar aşa se va întâmpla: ceea ce ai „profeţit” în legătură cu evoluţia subiectului devine o realitate.

            Principiul „descoperit” în secolul XX nu este decât o raţionalizare şi o aplicare în educaţie a unui crez mai vechi, ce a fost cunoscut încă din zorii umanităţii. Mai mult, el a intrat în conştiinţa culturală a omenirii sub forma unui mit (o formă de generalizare a cunoaşterii): mitul Pygmalion. Despre ce este vorba? Conform spuselor lui Ovidiu, Pygmalion a fost un talentat sculptor din Cipru care se hotărâse să rămână necăsătorit, tocmai pentru a se dedica artei sale. Numai că, talentul său i-a jucat o festă, a realizat o sculptură din fildeş, o femeie atât de frumoasă încât a căzut pradă propriei sale plăsmuiri şi s-a îndrăgostit de „arătarea” creată chiar de el. Atât de tare s-a îndrăgostit de creaţia sa încât Afrodita, zeiţei iubirii, a înviat-o de dragul acestui creator  …şi a nenumeroaselor poveşti de dragoste care au urmat (căci în orice poveste de acest tip, apare fenomenul cristalizării, îndrăgostitul „creându-şi”, nu-i aşa, iubirea sa…). Motivul nu avea cum să nu fie exploatat nici de literatură. Este cazul lui G. B. Shaw care, în My fair lady, îşi construieşte piesa pe acest motiv: un ambiţios profesor de fonetică, prin tactici logopedice, discursive şi situaţionale abile crede că dintr-o simplă florăreasă se poate ivi o vorbitoare şi o lady de cea mai înaltă calitate. Şi asta datorită reprezentărilor din exterior care o stimulează şi o ridică din punct de vedere comportamental şi cultural, dar şi progreselor evidente ale protagonistei generate tocmai de aceste aşteptări. În fond, se acreditează ideea că felul cum este tratat un subiect este foarte important pentru evoluţia sa. Simpla credinţă că o persoană este capabilă de lucruri măreţe are darul de a instaura la acea persoană predispoziţii în acord cu încrederea avansată.

            Intuiţiile evocate de mit şi de literatură trebuiau demonstrate şi riguros ştiinţific (cum se întâmplă de vreun secol încoace!). Este ceea ce fac Rosenthal şi Jacobson, într-o lucrare de psihologie şcolară devenită celebră. Aceştia demonstrează, cu probe şi prin experiment empiric, că aşteptările unui profesor cu privire la realizările unui elev se dovedesc a fi motivante pentru un elev chiar dacă acestea nu sunt evidente încă de la început. Autorii invocaţi aleg la întâmplare un eşantion de 20% dintre elevi unii şcoli şi induc profesorilor care lucrează cu ei ideea că aceştia că sunt capabili de progrese rapide. După câteva luni se demonstrează că elevii respectivilor profesori au rezultate superioare comparativ cu un grup de control, căruia nu i s-a „profeţit” aşa ceva. Şi profesorii, şi elevii s-au străduit să demonstreze ceea ce se aştepta de la ei.

            Previziunea nu este neutră în raport cu realitatea dată. Ea „dictează” acelei realităţi să se plieze în acord cu ceea ce se anticipează. Atitudinile noastre faţă de cea ce urmează fac ca faptele ce se ivesc să se conformeze liniilor imaginate iniţial. Gândind despre noi că putem face una sau alta, e deja un început cât se poate de „real” al faptului gândit. Văzând în altul posibilitatea unei împliniri, îl „somăm” pe acesta să se conformeze viziunii pe care i-o „aplicăm”. Prima impresie nu este deloc inocentă. Ea face să se acrediteze ceva bazal, greu de identificat şi descris. Gândurile şi cuvintele noastre nu sunt neutre faţă de realitatea pe care o vizăm. Ele construiesc efectiv o realitate viitoare. O aureolăm de îndată ce ne rabatem gândurile şi speranţele asupra ei. Prin acestea, noi întronăm noi „valori” în lumea cea neutră şi „rece” axiologic.

            La nivel de practică şcolară, consecinţele acestui efect sunt evidente. Ştim din experienţa proprie cât de bine ne simţim când profesorul ne mângâie pe frunte şi pune pe seama noastră realizări pe care nu ştiam că suntem în stare să le probăm. Cât de insensibili am fi, tot ne lăsăm modelaţi de aceste „avansuri” axiologice. Este fapt concludent că aprecierea rezultatelor obţinute de un elev este influenţată de părerea pe care profesorul şi‑a format‑o despre capacităţile acestuia, părere care se cere a fi mereu alimentată. Într‑un fel, ca şi în mitologia greacă, ideile şi opiniile evaluatorului determină apariţia fenomenului. Profeţiile, odată emise, au şanse mari să se auto-împlinească. Predicţiile profesorilor nu numai că anticipă, dar şi facilitează apariţia comportamentelor invocate.  Spunându-i unui elev, zi de zi, că nu este capabil de reuşite, că este „indolent” şi „prost”, realitatea pronunţată are darul de a se ivi.

            Orice profesor îşi formează despre elevii săi anumite impresii în legătură cu posibilităţile acestora. Până la urmă, aceste păreri vor influenţa, inconştient sau nu, comportamentul şi randamentele elevilor.

Aşadar, profesori, aveţi grijă ce gândiţi sau ce vă imaginaţi despre elevii pe care îi educați!