S-a încheiat sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva. Mulțime mare de credincioși, strânși din toate părțile țării și din străinătate, s-a strâns la picioarele Sfintei pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile primite prin rugăciunile ei.
Oameni gârboviți de durere, slăbiți de sărăcie lucie, bătrâni aplecați spre pământul în care se îndreaptă, tineri neliniștiți, oameni simpli, îmbrăcați gros, pregătiți pentru ploile și frigul zilelor Sfintei Parscheva, s-au strâns în rugăciune într-un rând care parcă nu mai avea sfârșit. Oamenii știu că Sfânta Cuvioasă Parascheva, o iubitoare a pustiei, care și-a răstignit trupul pentru Hristos prin post, frig și rugăciune, dă vreme ploioasă și frig pătrunzător, pentru a plini osteneala pelerinilor și pentru a arăta milostivirea lui Dumnezeu care se dobândeșțe prin nevoință și prin lacrimi. Pelerini cu sacoșe imense în care au adus haine, daruri pentru Sfânta și mâncare, s-au scoborât din trenuri și s-au așternut alene la rândul imens, gros de câțiva oameni și lung de ceva kilometri. Din loc în loc, grupurile înfrigurate își mai fac curaj cu vreo cântare închinată Maicii Domnului sau Sfintei ocrotitoare a Moldovei, alții privesc îndelung la miile de mărunțișuri aranjate pe tarabe. Unii poartă cu ei scaune de lemn pliabile, pentru a zăbovi puțin în drumul lor tot mai aproape de racla plină cu har a Maicii.
După ore multe, parcă interminabile, carnea nu mai răspunde la comenzi, trece „os prin os“, durerile străpung voința de fier. Unii se vaită de frig, alții se bulucesc la următoarea rundă de pelerini, sau privesc trist clădirile vechi de sub Mitropolie, mărturii ale trecerii spre Sfânta a milioane de oameni. Noaptea pătrunzătoare, în care umezeala îți intră în suflet și frigul stăruie progresiv în trup, oamenii aprind lumânări pe care le agață de zidurile și de clădirile pe lângă care trec. E ca un fluviu de lumină în întunericul pătrunzător al nopții. De undeva dinspre Catedrală se aud glasuri de priveghere, amplificate de difuzoare.
Pe măsură ce te apropii de Catedrală, nerăbdarea dă ghes, oamenii se strâng unii în alții, parcă mai doritori de a atinge preț de câteva clipe, trupul firav și mlădios al fecioarei iubitoare de pustie. În această înbulzeală spre cer, oamenii pricep ceva din taina vieții omenești, în care se odihnește lumina veșniciei. Și mai pricep cât de mult se schimbă vocațiile și căutările noastre dincolo. Sfânta Parascheva, o fecioară care a fugit toată viața ei de lume și de zbuciumul ei, acum, privind blând din sânul lui Avraam, primește pe sutele de mii de oameni care o ating, îi vorbesc, îi cer ceva, plâng și o cheamă în ajutor.
Un grup de nevăzători este adus de către mine în fața plutonului nesfârșit pentru a se închina la sfintele moaște. Un zumzet de nemulțumire răzbate din piepturile celor care numără peste douăzeci de ore de așteptare și de apropiere de tronul slavei. Un bărbat întreabă supărat: ce se întâmplă acolo? Cu glas ridicat îi răspund pentru a fi auzit de toți: e un grup de optzeci de nevăzători. Oamenii se retrag, îngaimă în barbă în semn de aprobare, unii fac semnul sfintei Cruci, cerând lumină de la Dumnezeu.
Toată aceste nevoințe, frig, umezeală, foame și sete pentru a săruta mâna Sfintei Parascheva sunt un nou început pentru pelerini. Unii pleacă acasă povestind ce au simțit în procesiunea spre sfintele moaște. Toți poartă dumitrițe și busuioc, sfințite de atingerea de racla vindecătoare.
Nevăzut, Dumnezeu lucrează în viața lor, unii încep să ierte pe cei care le-au greșit, alții încep să simtă prezența lui Dumnezeu în oamenii din jur. Oamenii buluciți la rândul spre Cuvioasă încep să dărâme frontierele de mândrie pe care le-au sădit în ei, din rațiuni de confort, plăcere sau lenevie. Învață să se apropie mai mult de ceilalți, așa cum au făcut-o, piept lângă piept, la șirul închinătorilor. Învață din smerenia unora, sau din priceperea lor de a cânta lui Dumnezeu, ascultă pe aproapele mai cu luare aminte, învață să dea întâietate celor suferinzi, să aștepte revărsarea de har, să aibă răbdare în suferință, să acopere frigul spiritual cu veșmintele faptelor bune, să plângă pentru păcate, așa cum cerul plânge de zilele sfintei.
Schimbarea din oameni este nevăzută, dar evidentă prin urmările ei. Oamenii Sfintei sunt mai buni, mai tăcuți, mai înclinați spre rugăciune, mai răbdători în fața necazurilor, mai predispuși la iertare și la mângîiere. Și încetul cu încetul, an de an, prin fiecare pelerinaj la Iași, prin fiecare rând suferit cu mulțumire și cu cutremur, oamenii aceștia încep să semene cu Sfânta Parascheva, care-i alină în dureri și care îi va chema, ca pe niște rude iubite de-ale ei, acolo unde stă și cântă o veșnicie lui Dumnezeu.