Aveam o cunoştinţă împreună cu care mergeam la Biserica Sfântul Nicolae Făcătorul de minuni de pe strada Ohta. O bătrână, care avea credinţa unui copil şi era o mare rugătoare. Deseori ne întorceam de la biserică pe jos şi discutam. Unele din povestirile ei mi le-am notat. Iată una dintre ele:

Mama a murit când eram mică. La scurt timp, tata şi-a luat o altă nevastă, care, pentru mine, s-a dovedit a fi o mamă vitregă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Tata era în deplină ascultare faţă de ea. Într-o zi m-a luat cu el la câmp. Cum am ajuns, tata a deshămat calul, a potrivit plugul şi mi-a spus: „Iar acum ară tu. Ai deja nouă ani. Eşti o fată mare şi nu trebuie să mănânci pe degeaba!” Şi a plecat.

Eu am apucat plugul, am mers în urma calului, dar, când am ajuns la capătul câmpului, nu am putut întoarce plugul. În jur – ţipenie de om. Nu aveam pe cine întreba şi, mai ales, nu avea cine să mă ajute. Am izbucnit în lacrimi: mi-era frică de mama vitregă, că mă va bate. Mi-am îndreptat privirea spre biserica ce se vedea în depărtare, am întins mâinile spre ea şi am strigat: „Părinte Nicolae, ajută-mă! Mi-e frică de mama vitregă, o să mă bată!”

Deodată am văzut lângă mine un bătrân, care m-a întrebat: „De ce plângi? Nu te descurci cu plugul? Apucă de acest inel”, îmi spunea el, îndreptând plugul pe o altă brazdă, „şi continuă tot aşa mai departe”.

Eu am apucat inelul, calul a început să meargă, iar acest lucru mi s-a părut atât de uşor, încât am început  să râd de bucurie.

„Vei reuşi?” m-a întrebat bătrânul. „Da, da”, am răspuns şi m-am întors ca să-i mulţumesc.

Dar el nu mai era. Am înţeles că acest bătrân a fost Sfântul Nicolae. După aceea, toată viaţa mi-a plăcut să mă rog, mai ales Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.

L. N, oraşul Sankt-Petersburg

(Noi minuni ale Sfantului Nicolae, traducere: Lucia Ciornea, Editura Sophia, Bucuresti, 2002, p. 124-125)