A fost soarta noastră să venim pe lume într-o epocă în­fricoşător de ravăşită. Nu suntem numai spectatori pasivi ci, într-o anumită masură, şi participăm la puternica luptă dintre credinţă şi necredinţă, dintre nădejde şi disperare, dintre visul evoluţiei umanităţii într-o unitate universală şi tendinţa oarbă spre destrămare în mii de ideologii naţionale, rasiale, de cla­să, sau politice, ireconciliabile. Hristos ne-a aratat măreţia dumnezeiască a omului, fiu al lui Dumnezeu, iar noi suntem sufocaţi de spectacolul dispreţuirii şi călcării sadice în pi­cioare a demnităţii omului. Cea mai efectivă contribuţie a noastră la biruinţa binelui e rugăciunea pentru vrajmaşii noştri, pentru întreaga lume. Nu credem numai - cunoaştem puterea adevăratei rugăciuni. Dar nu ignoram profeţia eshatologica potrivit căreia Răului i se va îngădui sa-şi gă­sească o ultima întruchipare punând astfel capăt istoriei pe pamânt. Atunci va veni criza finală - Judecata de Apoi - ce va avea loc la marginea timpului, dincolo de care "îngerul s-a jurat... că timp nu va mai fi" (Apocalipsa 10, 6).

Între timp, nu trebuie sa încetăm să chemăm pe Fiul lui Dumnezeu să ne miluiască pe noi şi lumea Sa.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, Editura Deisis, 1998, p. 140-141)