Zilele dedicate pomenirii morţilor ocupă un loc foarte important în perioada Triodului, în care tocmai am intrat. Astfel, se foc pomeniri pentru cei adormiţi în sâmbăta dinaintea duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, când sunt moşii de iarnă, apoi în primele şase sâmbete din postul mare, până la sâmbăta Sfântului Lazăr. Cultul morţilor are o însemnătate deosebită, în credinţa ortodoxă, iar Sfânta Tradiţie ne dă nenumărate exemple despre folosul şi importanţa lui, dar are el şi un fundament biblic?

Dovezi din Vechiul Testament

Şi la evreii din perioada vechi-testamentară, credinţa în nemurirea sufletului şi cul­tul morţilor au jucat un rol de seamă. Cu toate că textele Vechiului Testament nu sunt totdeauna clare în aceasta privinţă, ele oferă, totuşi, suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales a avut-o pentru morţii săi, prin pomenirea cu respect a numelor celor, prin rugăciunile şi jertfele aduse pentru ei în diferite împrejurări. Astfel, îl vedem pe regele David şi pe poporul care era cu el, că au plâns şi s-au tânguit, şi au postitpână seara după Saul şi după Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuse de sabie (II Regi I, 12).

Profetul Ieremia porunceşte ca, pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu, să nu se frângă pentru ei pâine de jale, ca mângâiere pentru cei morţi: Să nu intri în casa celor ce jelesc şi să nu te duci să plângi şi să jeleşti cu ei. Şi vor muri cei mari şi cei mici în pământul acesta, şi nu vor fi îngropaţi…Nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort; şi nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor şi după mama lor (Ieremia 16, 5-7). În text se vorbeşte despre frângerea pâinii de jale şi despre cupa mângâierii, care arată faptul că şi la evrei era obiceiul de a se aduce jertfă de pomenire pentru cei morţi. Vorbind despre încetarea practicilor legate de înmormântarea celor decedaţi, profetul nu anunţă desfiinţarea lor, ci, aşa cum reiese din context, precizează păcatele grave pe care le făcuseră unii evrei, pentru care, Dumnezeu îi pedepseşte prin neîngropare, prin lipsa de jale şi nefrângere de pâine pentru cei morţi. 

Recunoscând folosul rugăciunii pentru cei morţi, Tobit îl îndeamnă pe fiul său: Fii darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor drepţi! (Tobit 4, 17). De existenţa vieţii de dincolo de mormânt, precum şi de necesitatea de a veni în ajutorul celor morţi, era pe deplin convins şi Isus fiul lui Sirah, care dă sfaturi de a se face milostenie nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei răposaţi: Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta (Sir. 7, 35). Aceste două texte arată faptul că milostenia pentru cei morţi era o practică întâlnită în rândul evreilor, fiind plasată în rândul faptelor bune.

Proorocul Baruh se roagă lui Dumnezeu pentru sufletele celor adormiţi, din neamul său, spunând: Doamne atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel, şi a fiilor celor care au păcătuit înaintea Ta, care n-au ascultat glasul Tău, Dumnezeul lor, şi s-au lipit de noi rele. Nu-ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri, ci adu-ţi aminte de mâna Ta şi de numele Tău în vremea aceasta (Baruh 3, 4-5).

 Iuda Macabeul, unul dintre fraţii Macabei, care au întemeiat regatul Iudeii, în jurul 162 î. Hr., a dat ordin sa se facă rugăciuni pentru cei morţi în luptă, spre a fi iertaţi de păcate: Strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat (2 Macabei  12, 43-46).

Mărturia Noului Testament

În creştinism, rolul acordat sufletului, în învăţătura de credinţă şi în viaţa religioasă, a făcut ca grija pentru cei morţi să devină una dintre componentele de frunte ale pietăţii creştine şi să se exprime în forme din ce în ce mai bogate şi mai variate. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a înfiinţat Biserica Sa, din care fac parte toţi creştinii, atât cei vii, cât şi cei morţi: Căci dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii (Romani 14, 8-9).

Iubirea este temeiul rugăciunii, în general, şi al rugăciunii pentru cei morţi, în special. Grija izvorâtă din iubire, a celor vii pentru starea sufletelor pe care le iubesc, dar care sunt despărţite de ei prin moarte, determină, în mod natural, rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul. Chiar dacă în Noul Testament nu se spune în mod direct să ne rugam pentru cei morţi, întrucât ni se spune că avem datoria de a ne ruga pentru toţi oamenii, înseamnă că avem datoria de a ne ruga şi pentru cei răposaţi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Timotei, ne spune: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (1 Timotei 2, 1).

Un exemplu de rugăciune apare şi în Noul Testament. Fără a avea o enunţare explicită a acestei învăţături, putem deduce, din acest exemplu, că ea era practicată. Este vorba de un text pe care mulţi teologi îl înţeleg ca un exemplu de rugăciune pentru morţi. În 2 Timotei 1, 16-18 găsim aceasta rugăciune a Apostolului Pavel: Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat…Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul.

De aici, putem face următoarele constatări: Pavel cere sa se transmită urări de sănătate unor persoane, dar, în cazul lui Onisifor, urările sunt făcute casei, familiei lui. În timp ce urările pentru diferite persoane se referă la starea prezentă (sănătate!), pentru Onisifor rugăciunea este pentru „ziua aceea”. Putem deduce de aici, că Onisifor nu mai era în această viaţă, în momentul scrierii epistolei. Altfel, de ce le-ar ura Pavel sănătate Priscilei, lui Acvila şi familiei lui Onisifor (4, 19), dar nu şi lui Onisifor însuşi? Fiind trecut în veşnicie, Pavel se roagă pentru îndurarea Domnului pentru el, „în ziua aceea”.

Sfânta Tradiţie întăreşte originea apostolică a rugăciunilor pentru morţi

Sfânta Tradiţie ne întăreşte faptul că obiceiul de a se face rugăciuni pentru cei morţi datează de la Sfinţii Apostoli. Prima Biserica creştină a fost Biserica din Ierusalim, al cărei Episcop a fost Sfântul Apostol Iacob. În Liturghia sa, Sfântul Iacob se ruga atât pentru cei vii cat şi pentru cei morţi, cu aceste cuvinte: „Doamne, Dumnezeul duhurilor şi al trupurilor, adu-ţi aminte de toţi drepţii de care ne-am adus aminte şi de (cei) care nu ne-am adus aminte, de la Abel până în ziua cea de astăzi. Dă-le lor odihnă în lăcaşurile cereşti ale Împărăţiei Tale, în desfătările raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacov, sfinţii noştri părinţi, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, unde străluceşte totdeauna lumina feţei tale”.

Necesitatea rugăciunilor pentru cei adormiţi, precum şi confirmarea că această practică a fost rânduită de Apostoli, sunt exprimate astfel de către Sf. Ioan Gură de Aur: „Să ne rugăm pentru cei morţi, punând şi pe alţii să se roage şi dând săracilor milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenire la Sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la noi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor morţi. Pentru că atunci întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu, când clerul întreg se roagă, când înfricoşata Taină stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu, rugându-L pentru ei?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a IV-a la Filipeni)