Trăim vremuri dintre cele mai frământate din istoria ființei umane. Vremuri de sărăcie și lipsuri ce par a se lărgi atât din punct de vedere material, cât și spiritual. Persoanele care se află la limita subzistenței, condamnate la a nu avea posibilitatea de a-și procura medicamentele de care le atârnă viața sau de a-și achita cheltuielile curente strict necesare, sunt tot mai numeroase.

Mâinile întinse după ajutor sunt tot mai multe, glasurile care să le audă - tot mai puține. Mulți nu au nici măcar pentru ei ceea ce le trebuie, iar cei care au nu au pentru alții. Cazul lui Bill Gates, care și-a oferit cea mai mare parte a averii sale colosale unor instituții filantropice și care, recent, văzând adâncirea crizei economice mondiale, propunea tuturor miliardarilor lumii să își ofere o jumătate din avere pentru ajutorarea semenilor, este unul izolat și de neînțeles pentru mulți.

Filantropia, criteriul Judecății de Apoi
Vremurile în care oamenii își dăruiau averile celorlalți, căutând doar comorile duhovnicești, par, de asemenea, a fi de mult apuse. Îndemnul Mântuitorului, adresat tânărului bogat, interesat de mântuirea sufletului: „Du-te, vinde-ți averile și le împarte săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie!“, pare tot mai ignorat și neauzit în lumea noastră. Mulți dintre cei de astăzi spun că nu au nici măcar pentru ei, de unde, dar, să îi mai ajute și pe alții?
Adevărul este însă unul: la Judecata de Apoi, precum ne arată tot Mântuitorul, criteriile după care vom fi judecați vor fi unele de filantropie sau milostenie, criterii nu de teologie înaltă sau savantă, ci de asistență socială. Nu vom fi întrebați atunci despre lecturile noastre teologice, nici măcar despre postul sau chiar rugăciunea noastră, deși acestea toate sunt incluse în programul de viață al unui creștin, ci vom fi întrebați dacă am hrănit sau adăpat pe cel sărac, dacă am căutat și ajutat pe cel bolnav sau închis, dacă am primit cu dragoste pe cel străin și singur. Dacă am făcut astfel de fapte bune, pe Hristos L-am primit în viața, sufletul și casa noastră. Dacă, dimpotrivă, am ezitat sau evitat să săvârșim aceste fapte creștinești, pe Mântuitorul L-am evitat sau alungat.
Credința creștină dezvoltă, din acest punct de vedere, o învățătură duhovnicească de un farmec inegalabil. Pe de o parte, ea ne învață că noi, oamenii, trebuie să fim solitari, pentru că toți ne suntem, unii altora, frați și surori întru Domnul, în virtutea calității noastre esențiale de a fi fii și fiice iubiți și iubite ale Aceluiași Tată Ceresc, Izvor al Iubirii și Milostivirii. Pe de altă parte, ea ne îndeamnă să descoperim în fiecare persoană umană aflată în lipsuri și suferință pe Hristos Domnul, Care, prin atitudinea noastră față de mâna întinsă a săracului, în glasul stins al flămândului sau al bolnavului, în privirea înlăcrimată a suferindului, probează dragostea noastră față de El. Hristos este, așadar, prezent în situațiile limită din viața oamenilor, pe cei săraci și suferinzi ajutându-i, pe cei sănătoși și bogați încercându-i.

Milostenia, o insultă adusă lui Dumnezeu?
Tot Biserica, prin Sfinții ei Părinți, ne învață însă că nu orice milostenie este bine primită, pentru că nu orice persoană trebuie ajutată. Sfântul Ioan Gură de Aur, cel care a și fost numit „ambasadorul săracilor“, tocmai datorită milosteniilor sale, consideră că milosteniile oferite din furt și excrocherii, din afaceri „necurate“ sunt dovezi nu de credință și generozitate, ci de hoție și viclenie, o adevărată insultă la adresa celui căruia îi este oferită și, implicit, a lui Dumnezeu, după cum și ajutorul dat desfrânatelor și vagabonzilor, persoanelor care ar putea să muncească, dar preferă să cerșească, sunt milostenii aruncate câinilor. La Judecata de Apoi, cel care a făcut astfel de fapte s-ar putea să primească, în loc de răsplată, osândă grea, pentru că atunci se vor vedea și aprecia nu doar faptele bune săvârșite și intenția cu care le-am făcut, ci și finalitatea lor. Dacă, de exemplu, din banii primiți, cineva a folosit pentru a-și procura băutură, iar de aici a urmat un întreg cortegiu de răutăți: bătăi, violuri, omoruri, acestea toate i se vor imputa celui care a stat la originea lor, adică celui care a oferit mijloacele înlesnitoare ale tuturor acestor fărădelegi, chiar și sub forma unui ajutor material dezinteresat și sincer. De aceea, întreaga literatură creștină ne îndeamnă să transpire sau să asude banul în mâna noastră, până facem milostenie cu el. Aceasta poate fi numită milostenia cu discernământ, adică să judecăm cu dreaptă socoteală asupra nevoilor celorlalți, să intuim comportamentul celui care ne solicită ajutorul și, doar atunci când suntem convinși că săvârșim o faptă demnă și cu o finalitate pozitivă pentru toți, să o împlinim. Prin urmare, primul lucru asupra căruia trebuie să medităm atunci când facem o faptă bună îl constituie dreapta socotință, adică a oferi nu tuturor celor ce întind mâinile pe la ușile bisericilor și pe la colțurile străzilor, ci doar celor care au, cu adevărat, nevoie de ajutorul nostru. Aceasta este prima condiție a unei fapte de milostenie mântuitoare. Dacă am identificat persoanele care au nevoie de sprijin, aceleași scrieri duhovnicești ne învață cum trebuie să facem faptele de milostenie: cu bucurie, ca și cum ne îmbogățim sufletește pe noi înșine și nicidecum nu sărăcim; cu discreție sau în taină, astfel încât fapta noastră bună să fie văzută și cunoscută numai de Dumnezeu. Dacă ea este apreciată aici, în lumea aceasta, de către oameni, să nu mai așteptăm răsplată dincolo, în lumea viitoare, de la Dumnezeu. Dar, întrucât oamenii nu știu niciodată să răsplătească o faptă bună pe măsură, să ne bucurăm să o ascundem de ochii lor și aprecierile lor, așteptând răsplata doar de la Dumnezeu, Cel ce pentru toate faptele bune ne oferă din dragostea Sa înzecit, însutit și înmiit.

Măcar 10% din ceea ce Milostivul Dumnezeu ne-a oferit
Așadar, cu discernământ, cu bucurie, în taină și „cu îndestulare“. Despre această îndestulare, un „duhovnic de aur“, precum Părintele Cleopa, spunea să dăm proporțional cu posibilitățile noastre, măcar 25% din ceea ce Milostivul Dumnezeu ne-a oferit și El nouă, pentru că fără ajutorul Lui nu am fi dobândit nimic. Eu, personal, recomand tuturor să ofere măcar 10% din ceea ce au, cu sentimentul că nu sărăcesc, ci, dimpotrivă, se îmbogățesc. Dacă ai 10 lei și dai unul, nu vei muri de foame, dacă ai 100 și dai 10, nu vei rămâne dator la alții, ci vei constata că Dumnezeu, Cel ce vede și prețuiește fiecare faptă bună a noastră, indiferent cât de măruntă sau nesemnificativă ni s-ar părea nouă, ne dăruiește, la schimb, infinit mai mult. Nu valori materiale, ci sănătate personală și la cei dragi, înțelegere între părinți și copii, soți și soții, frați și surori, prieteni și colegi, înțelepciune, bucurie sfântă, împlinire duhovnicească, valori care nu pot fi cumpărate nici cu averile cele mai mari de pe fața pământului.
Și, dacă nici măcat atât de puțin nu putem oferi, deși niciodată nu suntem atât de săraci încât să nu putem ajuta pe cineva mai sărac decât noi, dacă nu avem posibilitatea de a ajuta material, să hrănim cu un cuvânt bun, cu o vorbă de mângâiere și alinare, care, precum spunea Nicolae Iorga, costă atât de puțin, dar prețuiește atât de mult în planul zidirii spirituale a aproapelui nostru.