Binele, compătimirea şi ajutorul prietenesc trebuie acordate familiilor care ne sunt apropiate, şi, respectiv, să-i învăţăm pe copii să împărtăşească bucuria sau tristeţea lor. Copiii trebuie să deprindă obiceiul de a face bine tuturor celor care au nevoie de ajutor şi de compătimire, „să se grăbească să facă bine”.

A educa în copil sentimentul de iubire este uşor, deoarece sufletul omenesc, aşa cum observa Tertulian, prin natura sa este creştin, şi totodată greu, deoarece „din pricina înmulţirii fărădelegii” iubirea multora s-a răcit (Matei 24, 12).

Este foarte util pentru tineri să li se ceară să ajute persoanele bătrâne şi singure. De cele mai multe ori, aceasta se prezintă nu doar ca ajutor pentru cei care au nevoie de el, dar, totodată, permite tinerilor să cunoască alte persoane noi, care au ce povesti despre timpurile în care au trăit şi care pot să împărtăşească din experienţa lor duhovnicească. Uneori, între tineri şi astfel de bătrâni se stabilesc relaţii tandre de prietenie.

Pe lângă mănăstiri şi biserici au funcţionat dintotdeauna case de binefacere, azile şi orfelinate. (...)

Alte parohii, mai înstărite, încearcă să înfiinţeze pe cont propriu case de ajutorare, pe lângă spitale se reînfiinţează biserici, unde copiii şi tinerii pot învăţa cum să devină milostivi. Bisericile mai mici ar putea depune împreună eforturi pentru a organiza astfel de case sau să ia sub îngrijire un spital sau un azil de bătrâni, iar copiilor şi tinerilor să li se încredinţeze sarcina de a vizita aceste locuri cel puţin o dată pe săptămână (dar regulat). Din nefericire, ne ciocnim uneori de situaţii în care mulţi tineri acceptă cu bucurie să viziteze un azil de bătrâni, dar peste un timp se plictisesc şi renunţă. Faptele de milostenie se fac în permanenţă.

Preoţii sunt datori să-i încurajeze pe tineri să îngrijească oamenii bătrâni şi bolnavi, dar totodată să-i ferească de cerinţele exagerate ale acestora din urmă. Bătrânilor le place să se plângă că nimeni nu-i vizitează şi nu-i ajută etc., deşi sunt persoane care îi vizitează şi îi sună în mod regulat. Ei sunt bolnavi, de aceea ei pretind o atenţie mai mare din partea tinerilor.

Tinerii însă au viaţa lor personală, părinţi, serviciu. Bătrânii uită repede faptul că odată au fost şi ei tineri şi refuză să accepte problemele celor care muncesc sau învaţă. Aceste cerinţe capricioase sunt caracteristice în special femeilor bătrâne care, în numele „libertăţii” şi preocupării false pentru sănătatea lor, nu se oboseau cu grijile de familie şi problemele legate de tineri.

Comitetele parohiale trebuie să distribuie cu înţelepciune puterile şi timpul membrilor lor mai tineri. De sentimentele morale ale copiilor care au ajuns la credinţă încearcă uneori să profite taţii-bătrâni, care au părăsit familiile lor cu mulţi ani în urmă şi care pretind că au dreptul la respect, cinste şi ascultare din partea copiilor. Aceste persoane nu trebuie părăsite, dar nici răsfăţate ca nişte copii mici.  

Dragostea trebuie să fie fierbinte, lucrătoare şi înţeleaptă.

(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2006, pp. 83-86)