Copiii învață cum să înțeleagă ce li se întâmplă din ceea ce le spunem noi. Ei învață să-și numească stările sufletești când ne aud pe noi explicându-le. După ce le spunem pe nume stărilor sufletești ale copiilor, putem încerca de asemenea să ne exprimăm empatia. Empatia față de copiii noștri clădește o relație apropiată și încredere exact când ei au mai mare nevoie de ea. (...)

O a treia modalitate de a le arăta că le înțelegi dorințele sau stările sufletești este să le împărtășești o dorință. Copiii și-ar dori cu adevărat ca distracția să nu se mai termine, să nu mai fie nevoie să mergi la serviciu niciodată sau să poată să se joace fără să fie nevoiți vreodată să mai facă ordine, să mai doarmă sau chiar să mai meargă la toaletă.

Cu toate că știm, ca adulți, că acestea sunt fabulații, ele sunt dorințe reale pentru copiii noștri. Vrem ca ei să învețe că în viață lucrurile nu merg așa. Dar, la fel de important, vrem ca ei să știe că noi le înțelegem luptele și dorințele. Ei vor învăța cum e de fapt viața prin limitele pe care noi le stabilim pentru comportamentul lor. Nu este nevoie sa le spunem. Împărtășirea unei dorințe le comunică pur și simplu că înțelegem ce e în inima lor. Așa le transmitem că îi respectam.

Împărtășindu-le o dorință, sunt de partea copiilor mei în timp ce ne luptăm toți cu viața reală. Mai mult, majoritatea părinților și-ar fi dorit să fie ușor să fii părinte. Eu mi-aș fi dorit să mă asculte copiii mei, să se înțeleagă bine mereu și să facă mereu binele fără nici o luptă. Asta ar fi dorința mea. Dar, ca om matur, mi-am dat seama că exact asta este: doar o dorință. Împlinirea în viață vine din faptul că îi urmăm lui Hristos, nu că ne urmărim o dorință. Părinții nu fac ei legile naturii: de somn avem nevoie, copiii au nevoie să se străduiască să învețe, lupta este grea și dragostea înseamnă jertfă de sine. Nu mă aștept de la copiii mei să știe asta, dar de la părinți mă aștept să o știe, iar noi vrem să îi învățăm pe copii că împlinirea și fericirea vin din urmarea lui Hristos, nu din urmărirea propriilor dorințe.

Un exemplu de obiceiuri înainte de culcare, făcute cu respect, ar putea fi următorul:

„Ia povestește-mi ce ai făcut acasă la prietenul tău”, în timp ce îi ajuți să-și pună pijamalele.

„Ai avut o zi frumoasă?” când îi speli pe dinți.

„Ești trist că se termină ziua?” în timp ce îi duci spre pătuț.

„Este greu când trebuie să mergi la culcare”, în timp ce îi învelești.

„Aș vrea să nu trebuiască să mergi la culcare”, în timp ce îi săruți de noapte bună.

- De ce trebuie să mergi la serviciu? De ce nu poți rămâne acasă? mă întreba aproape în fiecare luni dimineața Alexios când era de cinci ani.

Aș fi putut să îi explic că era mult de lucru și că, dacă nu mă duceam la serviciu, nu am fi avut de mâncare, dar întrebările proneau de la dorința lui de a mă avea prin preajmă tot timpul, nu din vreo rațiune a gospodăririi banilor în familie. A-i respecta dorințele copilărești îi transmite respectul față de el ca persoană. „Vrei să stau mai mult acasă?” „Ești trist că trebuie să merg la muncă?” „Aș vrea să stau acasă toată ziua și să mă joc.” „Abia aștept să te văd diseară.”

Acestea au fost răspunsurile mele tipice, însoțite de o îmbrățișare în fiecare dimineață, înainte de a pleca de acasă. Deși chiar trebuie să mă duc la serviciu, nimeni nu mă obliga să-mi ignor copiii și dorințele lor. Și nici nu trebuie mereu sa mă duc Ia lucru.

În noaptea de Anul Nou, Alexios și-a exprimat o dorință pentru anul care începea: „ca tati să stea acasă mai des în loc să meargă la lucru”. Este dureros să auzi așa ceva, fiindcă eu cred că stau acasă mult. „Și eu aș vrea să stau acasă tot anul!” a fost răspunsul meu.

Este important să fim atenți la ispita de a avea mereu ceva „mai important de făcut” decât să ne jucăm sau fim afectuoși cu cei mici. Copiii vor învăța că uneori trebuie să mergi la serviciu sau să te ocupi de o problemă, dar nu este nevoie tot timpul să mergem la serviciu și nu avem tot timpul altceva mai important de făcut. Ei au nevoie să vadă că există și momente când ei sunt cei mai importanți, iar alte lucruri sunt lăsate deoparte, de exemplu seara, în weekend sau în vacanță. Și atunci când suntem acasă, încercăm sa le acordăm atenție, să ne cunoaștem mai bine, să-i întrebăm ce mai fac și să avem grijă de ei. Acestea fiind spuse, am aflat că, pe măsură ce petrec mai mult timp cu copiii mei, cu atât vor ei mai tare să fiu acasă tot timpul.

Este o dorință irealizabilă, nu o realitate și singurul lucru pe care îl pot face cu această dorință este să o exprim.

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 158-160)

Prima parte a articolului: Cum să îi arăt copilului că îmi pasă de ceea ce simte? (I)

Îți mai recomandăm și: Gestionarea emoțiilor, dorințelor și pornirilor – aspecte cheie în viața duhovnicească a unui copil