Chilia fericitului stareț nu lăsa să se vadă că de ea purta grijă mâna unui stăpân; era plină de lucruri îngrămădite și acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi și murdărie. Atunci când era întrebat de ce face așa, starețul răspundea:

– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.

Unii din bătrânii lavrei, care mai trăiesc și astăzi și au fost ei înșiși, oarecând, în chilia acestui om al lui Dumnezeu, spun că aceasta era plină de felurite oale și hârburi, așezate rânduri-rânduri, în care se aflau merinde pregătite dinainte pentru vizitatori. Ce nu găseai acolo! Păsat, ceai, ulei, făină, zahăr, chifle, plăcinte, miere, icre, fructe, pești sărați, pești proaspeți, struguri, lumânări și altele.

E de la sine înțeles că acest ''depozit'' de felurite provizii stârnea adesea pizma tineretului mănăstiresc, care și atenta în taină la merindele de acolo. Ei făceau aceasta însă cu viclenie, urmând un plan gândit mai înainte. Văzând, de pildă, că întâistătătorul îl urăște pe Teofil, l-au stârnit pe favoritul acestuia, paracliserul Policarp, ca să mijlocească înaintea lui Iov mutarea starețului în altă chilie. Policarp a făcut asta cu bucurie, căci nu-l ura pe fericit mai puțin decât mai-marele său. Cu ce-l supăra însă părintele Teofil? Iată cu ce. Aduna într-un cearșaf câte o grămadă întreagă de viermi, gândaci și cărăbuși, îi aducea în biserică și răsturna pe podea toată această armată mișcătoare. Vietățile se împrăștiau prin toate ungherele, iar de paracliser - vai și amar, trebuia să le strângă și să le arunce în curte. Ce să facă? Se scula atunci Policarp asupra fericitului și dă-i, și bate-l... Iar starețul stătea înaintea lui cu brațele încrucișate pe piept și tăcea.

Așa a făcut și paracliserul Policarp. Clevetindu-l pe fericit înaintea întâistătătorului și primind de la acesta porunca de a-l muta pe fericit în altă chilie, Policarp s-a arătat neîntârziat înaintea starețului, zâmbind veninos.

– Părinte Teofil! Mai-marele a poruncit să vă mutați în altă chilie.

„Pașii mei îndreptează-i după cuvântul Tău”, a răspuns cu smerenie starețul și luându-și sub braț mantia, în mâini icoana ori psaltirea, s-a mutat în chilia care i-a fost arătată. Ascultătorii atâta așteptau. Sub pretextul mutării ''mobilei'' au început să ''radă'' proviziile. Iar starețul Teofil, neîmpiedicându-i defel a se lăsa în voia lăcomiei, întru nerăutatea inimii sale îngerești striga:

– Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

(Vladimir Znosko, Sfântul Teofil cel Nebun pentru Hristos, Editura Egumenița, Galați, p. 42)