Limbajul este simplu, clar şi accesibil. Totuşi în spatele lui se ascunde o mistică extrordinară. Iubirea dintre noi şi mai ales iubirea pentru Dumnezeu ne aduc o nouă naştere - din Dumnezeu, de această dată.

Autorul, Costion Nicolescu, etnolog, doctor în teologie la Institutul „Saint Serge“ din Paris, este un profund cunoscător al credinţei şi tradiţiei naţionale. El ne învaţă să vedem frumuseţea, să o primim, să o preţuim, dar nu numai atât, ci şi să o folosim ca atare.

Aflăm din lucrare că în gestică, rolul cel mai important, cel mai dinamic, cel mai lucrător îl au mâinile, mai mult  sau mai puţin dependent sau chiar independent de cuvânt. Planarea mâinilor, în varii situaţii, întru spunere, poate fi un spectacol fascinant şi revelator. Prin mână coboară binecuvântările lui Dumnezeu, prin mână se transmite harul sfinţilor, prin mâini urcă la Dumnezeu invocările noastre şi slăvirea noastră, făcându-ne noi clepsidră întru captarea revărsării harului divin.

Dar din toată această antropologie specifică a mâinii, doresc să mă opresc doar la ţinerea de mână şi sper să vă conving că merită să lecturaţi acest mic tratat de iubire. Ţinerea de mână este un gest de comunicare maximă de duioşie ce ne însoţeşte pe parcursul întregii vieţi. Întâia comunicare cu nou-născutul începe cu întinsul unui deget, pe care el îl apucă cu multă implicare. Îi dai la început un deget, apoi întreaga mână şi ţinerea asta de mână rămâne o permanenţă pe parcursul primei copilării, cel puţin. La vârste fragede, copiii sunt puşi să se ţină de mână, doi câte doi. Este, în fond, o anumită punere în rânduială, pe care ţinerea de mână o uşurează şi o structurează.

Ţinerea de mână a iubitului şi a iubitei este un gest suprem. Cât foc sacru se transmite, câtă mărturisire şi cu câtă puritate, cu câtă simplitate! Ce salt extraordinar în paradis e mersul de mână al iubiţilor! În continuare, la nuntă când sunt miri, li se pun mâinile una în alta, în momentul în care preotul rosteşte, în cadrul unei rugăciuni de binecuvântare, către Dumnezeu, invocarea: „Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândirea de prunci buni“. Mai multe ţineri de mână dau înlănţuirea horei, cerc sfânt care închide întru deschidere comunicarea unei comunităţi, cum se petrece în cazul mirilor la „Isaia dănţuieşte“, când Însuşi Dumnezeu este prins acolo, ca odinioară la Cana Galileei. Câteodată, ţii mai îndelung mâna celuilalt între ale tale mâini spre a-ţi arăta mai apăsat compasiunea şi încurajarea sau spre a-ţi mărturisi dragul şi simpatia.

Dintre gesturile fizice, ţinerea de mână este cel mai decent gest de iubire, reprezintă atingerea cea mai curată, întăritoare, protectoare, pentru că păstrează o anumită proximitate justă a trupurilor, o depărtare care apropie şi mai tare. Într-o astfel de situare eşti mai ferit de păcate, inclusiv de cele cu gândul. Cei doi devin prin mâinile lor vase comunicante. Deşi pare fragilă, este o legătură extrem de puternică, foarte greu de distrus în momentul exprimării ei. Ţinerea de mână înseamnă şi susţinere, sus-ţinere, ţinere de inimi sus, cum suntem chemaţi şi îndemnaţi la Sfânta Liturghie, înainte ca Hristos să se pogoare minunat în Sfânta Euharistie.

Există şi gestul suprem al luării de mână. În scena iconografică ortodoxă a Învierii, Adam şi Eva sunt traşi de mână din iad de Hristos. El le dă o mână de ajutor, o mână salvatoare, mântuitoare. Noi suntem chemaţi, în prelungirea gestului Său destinat fiecăruia dintre noi, pentru a ne scoate din iadul nepăsării.

Vă invit să citiţi această carte şi să încercăm, pe cât cu putinţă, să întindem o mână de ajutor celor cu care ne întâlnim şi să îi însoţim pe parcursul acestei vieţi complicate. Să ne ţinem de mână întru curată şi înflăcărată iubire, prindere de curaj, întărire în nădejde!

Cartea Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii şi eseuri, autor Costion Nicolescu, poate fi cumpărată de la magazinul online Doxologia, de la librăriile Doxologia, precum şi de la celelalte librării din Iaşi şi din ţară.