Eram, odată, într-un grup de cercetare din care făcea parte un cuplu de „copoi”, vreau să spun oameni-copoi, în care fiecare vâna, fară milă, micile scăpări ale celuilalt. De pildă, el ne relata impresiile dintr-o călătorie de vacanţă. Ea stătea cu urechea lângă el să prindă prima greşeală pe care ar fi putut să o facă, până a prins-o. El ne povestea că în prima marţi ploua şi au rămas în casă să joace cărţi, când ea a intervenit brusc: „Nu, nu, dragostea mea, nu-ţi aminteşti bine; marţi am urcat pe munte, miercuri a plouat!” Războiul deja începuse. „Marți a fost, îți spun. Trebuie să fi fost marţi pentru că...”- Până să ne dumirim, am ascultat un buletin de ştiri complet pentru luni, joi, vineri, sâmbătă, duminică şi, peste puţin timp, chiar şi pentru săptămâna următoare.

În acelaşi grup era şi un bărbat corpolent, foarte volubil şi dulce în felul lui, căruia îi spuneam, alintător, Georgel. Depăşindu-şi cu bine dificultăţile, nu evita niciodată să taxeze pe oricine atunci când ceva îl deranja. Cu bucurie ascunsă, am auzit vocea lui răsunătoare punând punct discursului impetuos al celor doi soţi, cu: „Ei, voi doi; de ce nu vă duceţi acasă să vă spălaţi rufele murdare?”

Iată o întrebare bună, care nu poate primi decât un singur răspuns: fiecare spălat de rufe trebuie să se facă la locul lui, şi acest loc este casa noastră.

Există încă un detaliu în această regulă: niciodată nu trebuie să aruncăm în public acuzaţii grave la adresa perechii  noastre când nu este de faţă. Foarte puţini bărbaţi îşi iartă soţiile care se plâng şi-i critică în spate. Să nu uiţi să-i spui lui Petre că femeile diferă foarte puţin de bărbaţi la acest capitol.

(Ch. W. Shedd, Scrisorile Caterinei – sfaturi unei tinere căsătorite, Ed. Bizantină, București, p.74)