Dumnezeu,  Iisus Hristos, Schimbarea la faţă,  destin, sfinţenie, umanitate

An de an, sărbătoarea Schimbării la Faţă ne cheamă la schimbarea faptelor noastre. Dincolo de minunea prin care Mântuitorul îşi arată firea sa divină, există o semnificaţie teologică aplicabilă fiecăruia dintre noi: schimbarea spre sfinţenie. Numită popular schimbarea în bine.

Schimbarea este, astăzi, un concept foarte vehiculat. Dacă vreţi, este un fel de emblemă a timpului. Aproape tot contextul existenţei umane s-a schimbat faţă de nu mult timp în urmă, să zicem unul-două secole: societatea, moravurile, tehnologia, sistemul politic şi economic etc. Şi această transformare nu dă semne că ar ajunge la vreo finalitate. Practic, nu ştim dacă există vreo finalitate sau am intrat doar într-un cerc vicios. Gen schimbarea schimbării sau eterna schimbare. Iar motivaţia acestei schimbări este, cum altfel, binele. Nu ne-am lămurit însă (sau doar ni se lasă impresia) dacă urmărim binele privat sau binele comun.

Cu toate acestea, rămân două constante esenţiale ale existenţei,  ce nu se pot schimba: natura omului şi divinitatea. Implicit, deci, relaţia dintre acestea. Motiv pentru care, orice încercare de schimbare în acest domeniu va cauza profund şi, uneori, ireparabil. Ce vreau să spun?

Desigur, Dumnezeu nu se schimbă. El rămâne, etern, Sfinţenia absolută. Cu toate acestea, iată că vorbim de Schimbarea la Faţă a Domnului. Care, metafizic vorbind, este doar consecinţa Întrupării lui Dumnezeu, asumării firii umane de către Acesta.

Schimbarea la Faţă a Domnului a fost minunea prin care Mântuitorul Iisus Hristos îşi arată cealaltă fire a Sa, dincolo de cea umană, firea sa divină, adică Dumnezeu şi Stăpân al celor vii şi al celor morţi (care, practic,  nu sunt morţi, ci doar adormiţi pentru un timp,  până la Înviere) prin arătarea lui Moise şi Ilie. Prin aceasta, Hristos ne cheamă la împlinirea propriului destin: unirea cu El, întru sfinţenie. Orice încercare de schimbare a acestui destin va însemna rămânerea în moarte sufletească. De aceea spun că natura umană nu poate fi schimbată, nici ca mod de existenţă, nici ca scop al existenţei sale.

Există, însă, o latură a umanităţii ce poate face subiectul schimbării şi care este cauza schimbărilor pe care noi le provocăm în jur: faptele noastre. Ele trebuie schimbate din fapte moarte sau rele în fapte vii sau bune. Cum însă faptele pleacă din credinţa noastră, înţeleasă ca ansamblu al principiilor de viaţă pe care le avem, înseamnă că Schimbarea la Faţă este, practic, o chemare la schimbarea credinţei, în cazul în care ea este nepotrivită.

Tocmai de aceea, schimbările din jurul nostru nu pot avea ca scop decât ajutorarea noastră spre împlinirea destinului dat de Creator: sfinţenia.

Altfel, ce folos de la o schimbare care nenoroceşte şi sluţeşte omul?

Întreb: Ştim unde vrem să ajungem cu schimbările pe care ni le propunem?

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Părintelui Eugen Tănăsescu de pe adevarul.ro)