Hristoase,

Simt că eşti aproape de mine. Şi asta cu toate că Ţi-am greşit. Toate au trecut, însă toate sunt prezente. Nu ştiu ce va urma... şi nu mai ţin minte nici măcar ce a fost. Totul e învăluit într-o ceaţă densă, însă deasupra acestei idei neştiute, Te afli Tu. Ce mai pot spune? Se pare că omul din mine nu a putut să pătrundă unele taine, însă din nou îmi aduc aminte: Cum de soarele răsare, cum de luna aţipeşte, cum de steaua ne veghează şi iubirea ne păzeşte... Eu mă bucur că trăiesc aceste clipe şi vreau din nou să-Ţi mulţumesc.

(Cătălina Dănilă, Romanul omului bolnav de toate, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 144)