Un fapt grăitor: în ranking-ul actual publicat de revista germană „Cicero” (feb. 2022) cu „cei mai importanți“ (de fapt, cei mai mediatizați) intelectuali din spațiul german (un fel de listă Forbes a intelectualilor), sociologii cunosc cea mai rapidă ascendență, alături, desigur, de virologii cu un discurs cu iz intelectual.

Cel mai cunoscut titlu recent despre maladia singurătății este „The Lonely Century: Coming Together in a World that´s Pulling Apart“ al economistei și jurnalistei britanice Noreena Hertz. Cartea a fost publicată în septembrie 2020 la Londra și a apărut în traducere românească la Humanitas, în 2021, sub titlul „Secolul singurătății. O pledoarie pentru relațiile interumane“. În aceeași linie s-ar înscrie însă și alte cărți apărute în ultimii ani, ca de pildă: „Die neue Einsamkeit. Und wie wir sie als Gesellschaft überwinden können” („Noua singurătate. Și cum noi, ca societate, o putem birui“) semnată de tânăra publicistă germană Diana Kinnert; sau „Einsamkeit: Die unerkannte Krankheit” („Singurătatea. Boala nebăgată în seamă“) a binecunoscutului psihiatru german Manfred Spitzer (cartea a apărut deja în anul 2019, deci autorul își poate aroga o intuiție profetică); sau, pentru a reveni la spațiul anglo-saxon, cartea doctorului militar american Vivek Murthy – fost (2014-2017) și, din martie 2021, nou director al autorității medical de stat „Surgeon General of the US” – purtând titlul: „Together: The Healing Power of Human Connection in a Sometimes Lonely World” (2020). Lista ar putea continua. Numitorul comun este următorul: singurătatea a devenit boala secolului 21 și pentru tratarea ei e nevoie de măsuri sociale, politice, urbanistice și medicale radicale.

Cartea vrea să tragă un semnal de alarmă, fără a adopta totuși un discurs de tip apocaliptic: omenirea a ajuns într-un impas datorat de faptul că oamenii se însingurează din ce în ce mai mult. Este vorba de o „afecțiune psihologică“ (p. 39) de masă, care privește nu doar culturile și societățile occidentale, ci întreg globul. Cauzele sunt multiple: de la devastatoarele rețele sociale și smartphone-uri (a căror efecte nocive pentru relaționarea dintre omani nu le mai contestă nimeni), la digitalizarea locului de muncă, dar și a ofertelor de recreere până la discriminarea structurală și instituțională și la problema migrației. Autoarea crede însă că totul a început din anii 1980, odată cu propagarea susținută a neoliberalismului, a culturii individualismului și a lăcomiei. Epoca digitală nu a făcut decât să augmenteze aceste devieri structurale, astfel încât s-a ajuns unde s-a ajuns. Iar pandemia a dat lovitura de grație. Efectele se vor vedea în timp. Pentru că, așa cum lasă autoarea să se înțeleagă, criza singurătății cu care ne confruntăm acum este rezultatul marilor mutații care au avut loc în ultimele două decenii la nivel social, educațional, economic etc. Efectele psihologice ale perioadelor de izolare, de neîncredere, de auto-claustrare, de dezbinare declanșate de pandemie se vor vedea abia în timp și ne vor preocupa mult timp de acum încolo.

Tenta jurnalistică este clară. Baza științifică a cărții (o sută de pagini de trimiteri la nenumărate studii sociologice și medicale de tot felul!) nu poate fi pusă la îndoială, însă stilul rămâne unul jurnalistic. Sigur, asta garantează succesul comercial al unei cărți de acest gen. Însă asta aduce și o inevitabilă notă de superficialitate. După 70 de pagini citite, ai sentimentul că te învârți în cercuri concentrice: autoarea reia redundant același diagnostic, îl detaliază pe diferite rubrici (orașul solitar, locul de muncă solitar, economia singurătății etc.), însă nu depășește decât arareori nivelul intelectual al unei diagnosticări. Trece în revistă – critic, ce-i drept – noile modele de „comunități comercializate“, dezvoltate de marile companii, de diferite start-up-uri ingenioase sau de anumite primării de metropolă, pentru a combate punctual problema singurății: dai bani, ca să locuiești sau să lucrezi într-un mediu voit comunitar. Pentru însingurații de tot felul, obișnuiți să dea click pentru a își comanda haine și mâncare prin curier, și „comuniunea” se poate, la o adică, cumpăra. A avea acces la o comunitate, a fi branșat nu doar informațional, economic, ci și „comunitar” a ajuns să fie un brand comercial la fel de bun ca orice accesoriu al emancipării sociale: ai bani, îți permiți luxul să depășești problema singurătății. Poți „accesa”, la nevoie, o comunitate.

Și totuși, inundat de atâtea diagnostice și studii privind criza singurătății, te întrebi ca cititor: bun, suntem virusați de singurătate, suntem eclipsați de o comercializare hidoasă a dorului de relaționare și comuniune, dar care e soluția?

Autoarea este animată de soluții pertinente, dar pe care le-aș bănui că simpatizează prea mult cu programul socio-politic al stângii. Soluția este pentru ea, cel puțin în parte, una structurală și trebuie asumată de guverne. Unele propuneri sunt demne de a fi notat: e nevoie de „legi care să protejeze societatea de actele nesăbuite“ ale „platformelor sociale“ (impactul negativ al platformelor sociale asupra comunității trebuie taxat și la propriu și la figurat, p. 286); trebuie reinvestit în spațiile sociale ale cartierelor; trebuie încurajate sindicatele, dar și proiectele de vecinătate etc. Unde subscriu mai ales este ideea că pentru a se ieși din „secolul singurătății“ este nevoie, în primul rând, de o „schimbare de mentalitate... trebuie să fim mai empatici” (p. 300), respectiv de o „schimbare culturală majoră: atenția, grija și compasiunea trebuie să denivă calități care să fie încurajate activ“ (p. 45). Prin urmare, revenirea de la „eu” la „noi“.

Autoarea proclamă deci „comunitatea“ ca antidot al singurătății. Aici se întâlnește oarecum cu Gabriel Garcia Márquez de la al cărui „Un veac de singurătate” se va fi inspirat cu titlul, și care spunea odată că romanul său nu vrea să arate decât că solidaritatea e antidotul singurătății. Supărător însă este faptul că Hertz ignoră în mod sistematic să tematizeze aspectul religios al problemei, respectiv contribuția comunităților religioase la acest efort de ieșire din singurătate. Deși dă exemplul comunităților de evrei ultraordocși care ar fi, potrivit studiilor, mai fericiți și mai longevivi, ea crede că „nu religiozitatea în sine, ci participarea la serviciile religioase este cea care poate crește speranța de viață cu până la șapte ani” (p. 31). Prin urmare, trebuie să facem parte dintr-o comunitate unde să existe – similar cu serviciile religioase – activități regulate comune. Comunitățile religioase nu pot fi date ca soluție într-o astfel de carte, ele sunt cel mult un exemplu de nișă. Obstinența de a nu lua în considerare elementul religios ca liant fundamental al unei comunități este bătătoare la ochi. Dar, ținând cont de profilul autoarei și de stilul cărții, nu te poți aștepta la altceva.

Cu toate acestea, pentru un om întemeiat într-o identitate religioasă, cartea Noreenei Hertz poate fi un prilej de reconfirmare și reconștientizare a rolului decisiv pe care îl poate avea comunitatea parohială pentru viața sufletească a fiecăruia dintre noi. Ispitele digitale trăite în timpul pandemiei, de a crede că comunitatea liturgică reală poate fi înlocuită de online-ul liturgico-casnic s-au estompat. Din fericire. Ne face bine să medităm mai serios asupre potențialului enorm pe care îl are parohia, comunitatea liturgică și social-religioasă locală pentru omul secolului 21. Un proces comunional mai participativ decât Euharistia nu există.

Pentru aceasta nu este suficient să afișăm diferitele activități deosebite, bune de notat mediatic, pe care o parohie sau alta le desfășoară. Viața parohiilor nu poate face parte dintr-un exercițiu comparativ. Esențială e dinamica internă, greu de cuantificat și evaluat de o privire din afară, fie ea și binevoitoare. Criteriologia trebuie să fie alta. Este nevoie de o mentalitate pastorală asumată de la A la Z că parohia – înțeleasă ca o comunitate vie – este o șansă, o mare șansă pentru omul de azi. După ce s-a scăldat timp de cel puțin un deceniu prin oceanografia ortodoxă a rețelelor sociale, creștinul simte nevoia de un acasă concret. Oceanul te poate fascina, dar nu te încălzește. De aceea, omul obosit de rețele și istovit de politici de izolare, dezbinare și distanțare socială simte nevoia să vadă și să simtă de ce aparține el în mod concret. Din ce familie face parte atunci când închide ecranul. Cine îi zâmbește lui, cine îi strânge mâna, cine îl așteaptă să îl întrebe ce face, după o Liturghie, de pildă. Cine îl poartă în rugăciune și îl strânge în brațe. A cui este mâna care îl miruiește pe frunte. Împreună cu cine se împărtășește de Hristos. Cine se hrănește din același potir, din aceeași cântare. Cine ia parte la aceeași epicleză, la același mare dar al Duhului Sfânt.

Parohialul însemna până deunăzi în discursul intelectual ceva provincial, limitat, plafonat. Toți voiam să ne emancipăm de parohial. Voiam universalul. Cel mult ne recomandam prin duhovnicii pe care i-am întâlnit, prin mănăstirile pe unde am făcut pelerinaje, dar nu prin parohiile din care am făcut parte. Citind-o pe Noreena Hertz tinzi să crezi că secolul singurătății ar putea deveni, dacă lucrurile merg bine, secolul parohiilor, al comuntăților locale – cu sau fără liant religios. Depinde de noi, cei care credem în acest liant, să redescoperim bucuria de a fi părtași și co-ziditori ai unei asemenea parohii. Una singură ajunge. Nu salvăm lumea cu statistici, nici cu obicuități înșelătoare. O salvăm și ne salvăm mai ales fiind parte a unei comunități concrete. Și asta nu pentru că studiile citate de Noreena Hertz ne prezic prelungirea vieții cu 7 ani... Motivele sperăm să fie altele. Le găsim în Faptele Apostolilor. De atunci și până acum Biserica încearcă să scoată omenirea din marea singurătate a lipsei de Dumnezeu.