Secretul fericirii şi trăiniciei căsătoriilor
Cu toţii ne dorim o căsnicie fericită, care să dureze şi încercăm în acest sens tot felul de „tertipuri“. Poate, din neştiinţă sau neglijenţă sau din varii motive, nu-I facem loc aici şi lui Dumnezeu, Care să binecuvinteze de la început relaţia de iubire. „Dacă tinerii ar conştientiza că împărtăşirea cu Sfintele Taine este cea mai mare binecuvântare pentru un creştin, atunci, în clipa în care le spui celor doi că cei care trăiesc necununaţi, adică în desfrânare, nu se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, imediat ar încerca să schimbe această situaţie“, spune părintele Ioan Irimia, preot slujitor la Biserica „Sfânta Înviere“, Suceava, referindu-se la importanţa cununiei religioase în viaţa cuplului.
Părinte, ce ar trebui să li se spună tinerilor care refuză cununia religioasă?
Trebuie să le spunem adevărul, cu înţelepciune. Eu le spun unor astfel de tineri că nu ştiu de ce binecuvântare, de ce mare dar se lipsesc. Trebuie totuşi să vedem care sunt cauzele acestei stări, ale acestei mode. Ce-i împiedică să facă acest pas? Nu cumva trăim ca nişte creştini doar acolo unde ne mai convine? Nu cumva „amorul liber“ este perceput de mulţi ca o odraslă nevinovată a unei revoluţii, cea sexuală, despre care se vorbeşte în mass-media numai de bine? În acest caz, lectura ultimei cărţi a domnului Virgiliu Gheorghe, „Pornografia, maladia secolului XXI“, ne-ar deschide mult ochii.
Legăturile trupeşti dinaintea căsătoriei sunt fărădelege înaintea lui Dumnezeu
Cum să-i convingem să nu se lipsească de „acest mare dar“ al Sfintei Taine a Cununiei? Aveţi exemple din pastoraţie?
Este foarte greu. Eu încerc să le explic că lucrurile trebuie puse la locul lor. Cei care trăiesc necununaţi au imunitatea duhovnicească foarte scăzută. Când au o problemă sufletească, se clatină foarte uşor şi ajung într-un târziu şi la preot. Atunci doresc să se facă „o minune“, apoi să-şi continue nestingheriţi stilul de viaţă. De multe ori, membrii familiei au o mare parte de vină. Îmi povestea o tânără despre vărul ei: „Are vreo treizeci de ani, serviciu bun, mama-i găteşte, îl ţine ca pe un prinţ, iar el are diverse aventuri şi nici nu se gândeşte să se căsătorească“. Legătura trupească, o zi înainte de cununie, e un mare păcat, însă o zi după, are binecuvântare. Alţii motivează că nu au bani să facă nunta. Le spui că nu le iei nici un ban, numai să se cunune… Alţii spun că nu au timp. Le spui că slujba nu durează mai mult de o oră... E o luptă teribilă a mediului de viaţă modernist împotriva familiei. De aceea le recomand să citească mărturii care le pot trezi „neliniştea cea bună“. Soluţii există. Anul trecut, m-au impresionat doi tineri aflaţi la studii postuniversitare, care, deşi locuiseră în acelaşi apartament, au trăit în curăţie vreme de mai bine de un an, ca frate şi soră, după ce s-au spovedit la un părinte duhovnic care le-a spus că legăturile trupeşti dinaintea căsătoriei sunt fărădelege înaintea lui Dumnezeu.
Ce legătură există între cununia civilă şi cea religioasă? Ce reprezintă una şi ce reprezintă cealaltă?
Pentru mine, ele reprezintă două feţe ale aceleiaşi realităţi. Şi atunci, dumneavoastră o să mă întrebaţi: „Dacă este aşa, atunci de ce se oficiază separat?“ sau „De ce preoţii Bisericii nu săvârşesc cununia fără actul de căsătorie de la primărie?“. Până în secolul al XIX-lea lucrurile erau foarte simple. Căsătoria religioasă crea efecte civile pentru credincioşii Bisericii. Adică, veneai la biserică, primeai Taina Cununiei şi ieşeai din biserică soţ şi soţie, şi în faţa lui Dumnezeu, dar şi în faţa legii. Dumnezeu binecuvânta, iar legea recunoştea „ceea ce Dumnezeu a unit“. Lucrurile încă stau şi astăzi aşa în Grecia. La noi, căsătoria civilă a fost introdusă prin Codul civil din 1864. Această schimbare a însemnat separarea, dar şi inversarea ordinii logice a celor două acte. Cuza a luat registrele de stare civilă din tinda Bisericii şi le-a predat statului. Efectele se simt şi astăzi. Există cazuri de oameni care au copii şi nepoţi, dar încă nu s-au cununat religios pentru că „nu au găsit încă momentul“. Problema cea mai mare este cum ajungem să înţelegem ce înseamnă prezenţa binecuvântării dumnezeieşti, a harului Sfântului Duh în viaţa noastră. Ce înseamnă pentru noi „viaţa în Hristos“? Dacă tinerii ar conştientiza că împărtăşirea cu Sfintele Taine este cea mai mare binecuvântare pentru un creştin, atunci, în clipa în care le spui celor doi că cei care trăiesc necununaţi, adică în desfrânare, nu se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, imediat ei ar încerca să schimbe această situaţie. Oare nu acesta era secretul fericirii şi trăiniciei căsătoriilor bunicilor noştri evlavioşi?
Depinde cum dorim să privim lucrurile. Din perspectiva Sfintelor Canoane, căsătoria civilă fără cea religioasă nu are valoare, iar pentru legile statului român cununia religioasă în sine nu produce efecte juridice. Aceasta este situaţia în care ne aflăm. Cred că cel mai firesc ar fi, pentru membrii Bisericii, să aibă posibilitatea ca să primească certificatul de căsătorie la sfârşitul slujbei de la Biserică. Iar pentru cei din afara Bisericii, rămâne căsătoria civilă.
Totuşi, până atunci, nu putem decât să urmăm calea „clasică“: ne căsătorim civil, iar în continuare religios. Ca o tradiţie frumoasă a generaţiei de după 1989, în ultima vreme, sunt multe tinere familii care stabilesc căsătoria civilă cu câteva minute înainte de cununia religioasă, în pronaosul bisericii.
În vechime, concubinii erau îngropaţi în rând cu sinucigaşii
Se răsfrâng în vreun fel asupra copilului păcatele părinţilor necununaţi?
Bineînţeles. Dar nu în felul în care ni-l imaginăm noi uneori, ca o pedeapsă implacabilă. Dumnezeu dă bătaia cu milă, aşteaptă întoarcerea păcătosului.
Numai faptul că părinţii se lipsesc de harul cununiei este o mare pierdere, pe care o resimte şi copilul. În vechime, concubinii erau îngropaţi în rând cu sinucigaşii şi erau consideraţi o pacoste pentru comunitate. Vă imaginaţi ruşinea copiilor unor astfel de părinţi… De asemenea, am observat că în multe din aşa-numitele familii mixte - în realitate, oameni necununaţi - apar foarte mari probleme la copii: probleme psihice, nu se pot căsători… Au o suferinţă.
Ce să facă doi tineri pentru a fi iertaţi de păcatul desfrânării (concubinaj), după ce, deja, au reuşit să se cunune religios?
E foarte important să aibă amândoi acelaşi duhovnic şi pot să ceară de la el sfat pentru a scăpa de urmările traiului lor de până la cununie. Cum spunea părintele Ioanichie Bălan, Biserica nu poate binecuvânta păcatul, dar cel care se pocăieşte sincer pentru el dobândeşte iertarea şi binecuvântarea Domnului. Să facă milostenie, să fie prezenţi la dumnezeiasca Liturghie. Mi se pare important să sfătuiască discret pe prietenii şi cunoscuţii lor să urmeze calea adevărului. Sfântul Nicolae Velimirovici spune undeva: „Vrei să fii profet? Atunci spune celui care face binele că va ajunge bine, şi nu vei greşi niciodată; spune şi celui care face răul că va ajunge rău, şi nu vei greşi niciodată“.
