Învăţătorul de religie este o persoană de suflet, o persoană dedicată iubirii aproapelui, care nu doar are înţelegere, ci şi formează caractere cu o delicateţe dobândită prin exersarea rugăciunii pentru elevii săi.

Ora de religie va fi, astfel, ora de formare şi de îmbogăţire spirituală. Timpul se va dilata într-atât încât va trece dincolo de limitele sale fizice, iar cunoaşterea va viza scopuri transcedentale. Este bine ca sufletul să primească hrana atât de necesară sau măcar să fie invitat la reflecţie, chiar să-i fie deschis interesul pentru manifestarea spirituală a copilului.

Mai ales în primii ani ai şcolarităţii, copilul este îndrumat să primească acea îngrijire spirituală care să-l formeze în spiritul dobândirii bunului simţ. Un creştin adevărat este o persoană cu bun simţ, cu un caracter frumos, conştient de faptul că egoismul nu are voie să se instaleze nicidecum în sine şi nici în vecinătatea sinelui. O persoană cu bun simţ este o persoană iubitoare, grijulie faţă de mântuirea celor din jur. Scopul vieţii creştine este obţinerea mântuirii, iar această ţintă este posibil de atins de către oricine îşi doreşte cu adevărat şi îşi însuşeşte iubirea adevărată, care trăieşte în acordurile pedagogiei iubirii desăvârşite.

Elevilor trebuie să le fie stimulat apetitul pentru o lectură de calitate, iar acest lucru se va realiza oferindu-le alternative de cărţi care vor trezi în sufletul lor dorinţa de desăvârşire.

Profesorul de religie nu-şi poate permite să aibă atitudini acerbe, înverşunate, căci riscă să primească din partea elevilor atitudini de repulsie faţă de religie şi Biserică. De aceea, e nevoie ca profesorul de religie să aibă mult tact pedagogic şi mult entuziasm… Lipsa entuziasmului, spunea Dostoievski, este semnul sigur al pierzării, caracterizat printr-o stare de nelucrare, prin lipsă de zel.

De modul în care profesorul de religie, acest sacerdot al catedrei, sacerdot laic, reuşeşte să-şi apropie clasele de elevi depinde formarea gustului pentru sacru, dezvoltarea sentimentului religios. Hristos nu are pe nimeni de pierdut, căci „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 11). Nici noi nu ne permitem să pierdem pe nimeni. Nu e datoria noastră de a împărţi turma (clasa de elevi n.n) în oi şi capre, în cei de-a dreapta şi cei de-a stânga… Nu avem de unde şti când se va afla fiecare pe drumul Damascului…

„Câţi dintre sfinţi au mers de mici cu evlavie la Sfânta Liturghie? Câţi din ei luau anafură sau aghiazmă pe nemâncate dimineaţa? Vieţile sfinţilor enumeră foarte mulţi mari păcătoşi care s-au pocăit! Te sâcâie elevul la ore? Să ai milă, nu înverşunare. Ţi se pare că-i pierdut? Pentru Hristos nu e!” (Laurenţiu Dumitru, Hristos şi tinerii, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 259-261)

(Fulvia Horobeţ – profesor de religie la Şcoala „Elena Cuza” din Iaşi, articol scris în 2011)