Prima pomenire, la trei zile după moarte, care corespunde cu ziua înmormântării, când se face slujba de parastas şi binecuvântarea mesei, se face în numele Sfintei Treimi şi în nădejdea Învierii, aşa cum Hristos Mântuitorul a înviat din morţi a treia zi. Pomenirea de nouă zile după moarte se face în cinstea celor nouă cete îngereşti sau a celor nouă cete de sfinţi către care ne rugăm să mijlocească pentru cel răposat. Pomenirea la 40 de zile ne aminteşte de Înălţarea Domnului la cer, dorind ca şi sufletele celor răposaţi să se înalţe la cer. Pomenirea de trei, şase, nouă luni au caracter trinitar, iar prin cea de la un an imităm pe creştinii primelor veacuri, care comemorau ziua morţilor şi a sfinţilor săvârşind Sfânta Liturghie şi amintind de viaţa şi faptele lor, ziua morţii constituind pentru sfinţi naşterea lor la viaţa veşnică. Cât priveşte pomenirea de la şapte ani, ea are o semnificaţie simbolică, numărul şapte fiind număr sfânt, amintindu-ne de cele şapte zile ale creaţiei.

(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996)