Am mers odată în vizită la casa unui demnitar care avea mare evlavie către cuviosul. Acela, pre­cum se obişnuieşte la oamenii mari, avea o mulţime de cerbi, între care era şi o cerboaică sălbatică din fire şi neîmblânzită. Dacă se întâlnea cu vreun om, se ridica în două picioare şi îl lovea cu picioarele dinainte şi cu capul. Cum am intrat în curte, ne-am întâlnit cu animalul care se afla tocmai pe unde trebuia să trecem noi. Când ne-a văzut că venim, s-a aruncat asupra mea, care mergeam înainte. Cuviosul, înţelegând că cerboaica era înfuriată, a sărit repede între noi ca să mă apere. Şi numai cât a atins-o cu mâna, aceea s-a îmblânzit ca o oaie. Văzând-o Sfântul Nifon că s-a îmblânzit şi că i se supune, i-a părut rău că a lovit-o şi a căzut la picioarele ei cu multă smerenie, zicând: „Am greşit, iertare, iertare!” La rândul ei, cerboaica văzând ce face cuviosul, s-a ruşinat şi a luat-o la fugă, ca şi cum ar fi fugărit-o cineva. Foarte mirat atunci, îi zic cuviosului:

- Spune-mi, părinte, de ce ai făcut aceasta şi te-ai smerit în faţa unui animal?

Pentru ca să înveţi puterea tainică a smereniei şi că acesta este toiagul cel mai mare al lui Dumnezeu. Când ne smerim faţă de toţi şi ne socotim pe noi înşine foarte păcătoşi, ca gunoiul, atunci coboară din cer acest toiag şi ne stă în ajutor, zdrobind pe vrăjmaşii noştri, pe cei ce ne urăsc, pe diavoli, pe fiare, totul. Dar când începem să ne îngâmfăm, să ne umplem de mândrie, de slavă deşartă, atunci toiagul se întoarce asupra capului nostru şi ne loveşte, pentru ca să ne pocăim şi să dobândim inimă înfrântă şi duh umilit.

(Un episcop ascet, Viața și învâțâturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 107)