Iubirea ei pentru Ţara Sfântă, locul unde a trăit pe pământ Mântuitorul nostru Iisus Hristos, este înţeleasă ca o sălăşluire în inima ei a Raiului celui cuvântător al lui Dumnezeu. Căutătorul de Dumnezeu devine el însuşi Ierusalim al slavei lui Dumnezeu, loc de odihnă a Stăpânului, Templu al prezenţei şi lucrării minunate a lui Dumnezeu: "Ca un râu te-ai pornit din Sion, mărită Parascheva, şi bine ai adăpat cu dumnezeieşti izvoare adunările credincioşilor, grăind: Să cântăm Domnului cântare nouă".

Sfinţii restaurează prin har firea omului originar

Dorirea de a fi în apropierea lui Dumnezeu şi de a simţi prezenţa Lui de har şi de lumină este fundamentală fiinţei umane zidită după chipul lui Dumnezeu. Nevoia de Creator este sădită definitiv în firea creată, aşa încât Adam îl caută pe Dumnezeu în Rai, dorind să se unească tot mai mult cu El în iubire sfântă şi ascultare nebiruită. Păcatul, ca alienare definitivă de Izvorul fiinţei şi ca răzvrătire faţă de Tatăl ceresc, îl face pe primul om să fugă de Creator, să se ascundă de El, ruşinat de propria nefiinţă.

Sfinţii reiterează şi restaurează firea omului originar, Îl caută din nou pe Dumnezeu cu toată fiinţa lor şi toată vremea vieţii lor, pentru a-L primi o veşnicie. Ei simt prezenţa lui Hristos cel înviat în sufletul lor şi nu încetează să-L caute tot mai adânc în creaţie şi în inimile aproapelui. Căci aşa cum din Raiul cel dintâi porneau patru râuri care adăpau toată făptura cea de sub cer, aşa şi sfinţii, locuitorii Raiului, ca nişte râuri din Izvorul cel pururea curgător al Mântuitorului nostru, se pogoară pe pământ adăpând prin rugăciune toată faţa pământului.

Troparele Canoanelor Cuvioasei Parascheva mai arată şi fiinţa Raiului, ca bucurie crescătoare în prezenţa lui Dumnezeu, ca nuntă a firii create cu Creatorul şi ca dor nesfârşit de unirea cea deplină şi veşnică cu Dumnezeu:

"Dănţuind, Maică, în ceruri şi stând pururea înaintea lui Hristos Mirelui tău, cu îngerii şi cu proorocii, cu apostolii şi cu cuvioasele femei; roagă-L pentru noi".

Acest imn adus Sfintei Parascheva arată cum sfinţii dănţuiesc în ceruri şi se alătură cetelor de îngeri lăudători. Iar Cuvioasa Parascheva se bucură cu îngerii, căci a fost înger în trup prin nevoinţă şi înfrânare, cu proorocii, pentru că a văzut pe Dumnezeu în taina vieţii ei cuvioase, cu apostolii, pentru că răspândeşte Cuvântul lui Dumnezeu asupra întregii creştinătăţi, şi cu sfintele femei, pentru că viaţa ei a fost o zorire dis-de dimineaţă la Mormântul lui Hristos, pentru a-I unge Trupul Sfânt, adică Biserica, cu lacrimile pocăinţei şi cu mirul cel preacurat al rugăciunii.

"În norul vedeniilor plecându-te, te-ai unit cu Dumnezeu…"

Sfânta Cuvioasă Parascheva - prin viaţa ei curată şi plină de Dumnezeu - a plinit în sine raţiunile cele tainice ale istoriei, aşa cum toţi sfinţii asumă în ei valorile vremii şi ale veacului, împlinind proorociile despre unirea lui Dumnezeu cu oamenii. La fel şi ea, prin nevoinţă, a urcat Muntele Sinai al umanităţii, adică s-a ridicat de la tina păcatului trupesc şi a ajuns la culmile cele pline de lumină ale Soarelui dreptăţii şi la vederea cea înaltă a pământului prin curăţie. Şi ca un alt Moise, a ajuns în norul harului dumnezeiesc, acolo unde Duhul Sfânt învaţă pe oameni Legea cea veşnică a iubirii, sfinţită de Sângele lui Hristos, vărsat pe Cruce pentru oameni:

"La muntele dumnezeieştilor fapte bune ai alergat, Parascheva, şi în norul vedeniilor plecându-te, te-ai unit cu Dumnezeu, luând tablele cele înţelegătoare ale legii Darului".

Căci istoria Vechiului Testament şi lucrarea lui Moise de legiferare a poruncilor lui Dumnezeu nu sunt doar evenimente trecute, ci proorocii ale devenirii întru fiinţă a umanităţii şi icoane ale sfinţeniei, prin care omul urcă spre Dumnezeu, vede pe Creator în făpturile Sale, intră în norul vedeniilor cereşti şi primeşte Legea cea sfântă a iubirii pe tablele de carne ale inimii sale.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a fugit de tumultul acestei lumi şi de zarva oamenilor pentru a afla tăcerea cea adâncă a Cuvântului lui Dumnezeu şi dulceaţa sălăşluirii cu El în pustia acestui pământ. Căci însingurarea ei era unirea cu toţi oamenii prin rugăciune şi cu Hristos, Mirele ei, pe care l-a dorit toată viaţa şi pe care L-a aflat spre veşnicie după trecerea la pământul cel roditor de adâncime:

"Fugind te-ai depărtat şi te-ai sălăşluit în pustie şi în munţi pururea şi în peşteri, spre plăcere făcând lui Dumnezeu".

Astfel, cuvintele Împăratului David: "Iată m-aş îndepărta fugind şi m-aş sălăşlui în pustie. Aşteptat-am pe Dumnezeu care mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor" (Psalmul 54, 7-8), sunt un tipar de sfinţenie şi de urcuş duhovnicesc pe cărările cele sfinte ale unirii cu Dumnezeu.

Canoanele Sfintei Parascheva mai arată şi modul în care omul poate urca spre ceruri în rugăciune şi postire. Prin foamea cea trupească, se deschide apetenţa de cele duhovniceşti, postul trupului fiind ospăţ ceresc de har. Slăbirea mădularelor pământeşti este bunăstarea sufletului, care începe să respire dulceaţa Raiului, ţinutul cel sfânt al postirii neîncetate. Şi precum mâncarea cea pământească ne dăruieşte nouă putere limitată de a nu muri, mâncarea cea cerească a rugăciunii şi Euharistiei ne dă puterea de a deveni nemuritori. Căci omul căzut în păcat omoară animale pentru a nu muri el de foame, mâncând astfel moartea lor şi condamnându-se pe sine la moarte. Iar omul curăţit de harul lui Dumnezeu se bucură de jertfa de sine a plantelor şi omoară în sine păcatul prin postire, devenind luminos pentru că se hrăneşte din lumina Stăpânului:

"Cu foamea omorând zburdarea cea rea a tinereţilor, fericită Parascheva, şi durerile pustniceşti suferind cu cuget curat, întru Domnul te veseleşti".

Sfânta Cuvioasă Parascheva, prin rugăciune şi ascultare, a primit în inima ei pe Dumnezeu pentru totdeauna, aşa încât a devenit "oglindă" a Duhului Sfânt. Căci oglinda nu arată altceva decât pe cel ce se oglindeşte. Sfânta Parascheva este numită "oglindă neîntinată şi sfântă", care arată firea cea adevărată a oamenilor.

"Cu gândul te-ai făcut strălucind pururea, ca un luminător în mijlocul pustnicilor, mărită"

Toţi cei care se roagă cu lacrimi în faţa moaştelor ei văd, prin Duhul Sfânt, adevărata lor vocaţie spre cer şi firea lor în mod neamăgit ca purtătoare de chipul lui Dumnezeu şi doritoare de cele cereşti, dar şi stadiul prezent de înstrăinare faţă de Dumnezeu. Căci avântul pătimaş al omului spre cele lumeşti nu este decât o mutilare a chipului lui Dumnezeu în el şi o aplecare infinită spre cele finite şi un dor nesfârşit spre cele ce putrezesc. Iar sfânta, prin viaţa şi rugăciunea ei, ne arată nouă care este Calea către împlinirea menirii noastre veşnice - aceea de a ne uni cu Dumnezeu:

"Oglindă neîntinată şi sfântă cu gândul te-ai făcut strălucind pururea, ca un luminător în mijlocul pustnicilor, mărită".

Sfânta Cuvioasă Parascheva este aşadar izvor de rugăciune, oglindă a celor necreate, model de postire adevărată, primitoare a Legii iubirii în norul Duhului Sfânt, doritoare de Ţara Sfântă a Raiului şi mironosiţă a lui Hristos, aşteptând învierea Lui în fiecare om credincios şi rugându-se pentru mântuirea tuturor.

(Lumina de duminică, 17 octombrie 2010)