Sfântul Grigorie al Nyssei (335-394/395), ca frate al Sfântului Vasile cel Mare (330-379), este considerat, împreună cu Sfântul Grigorie de Nazianz (329-389/390), conservatorul legitim al moștenirii lui spirituale și o autoritate ecleziastică în toate problemele dogmatice. Înainte de a pătrunde în universul teologic al operelor marelui capadocian, să amintim emoționanta considerație pe care acesta i-a purtat-o fratelui său, Vasile. Recunoscând că nu poate spune „nimic senzațional“ despre lecțiile pe care le-ar fi luat de la maeștri celebri în timpul studiilor sale din tinerețe (ep. 13, 4, ad Liban), Sfântul Grigorie nu a încetat în schimb să îl laude pe un ton entuziast, ca „maestru și părinte“ al său, pe Sfântul Vasile. El era pentru Grigorie „minunea întregului univers“ și prototipul unui filozof (Or. in XL mart., 776 A); îl așeza alături de vechii sfinți și considera scrierile sale pline de inspirație, căci Sfântul Vasile era într-adevăr „plăsmuit după chipul și firea Creatorului său“ (De hom. opif., 125 B). Într-adevăr, parcurgând scrierile Sfântului Grigorie al Nyssei se poate simți limpede dependența de maestrul său, chiar acolo unde nu îl citează cu numele. Sfântul Grigorie este realmente discipolul Sfântului Vasile cel Mare, dar acest elogiu ce însoțește întreaga sa operă nu trebuie să creeze impresia falsă că Sfântul Grigorie s-ar fi mărginit la admirația față de model și că nu ar fi creat opere pline de originalitate. Dimpotrivă, Grigorie de Nyssa este teologul cel mai universal din secolul de aur al patristicii. În scrierile sale întâlnim până și expuneri ținând de științele naturii și medicină, care dovedesc nu doar cunoașterea, ci și înțelegerea problemelor din acele domenii. Prin vasta sa cultură îi seamănă fratelui său, Sfântul Vasile, dar prin profunzimea și completitudinea cunoașterii îi este deseori, chiar superior.
Sfântul Grigorie al Nyssei și-a început activitatea literară în 371, odată cu elaborarea lucrării Despre feciorie. Încă din această primă lucrare, Capadocianul lasă să se întrevadă trăsăturile fundamentale ale doctrinei sale mistice. Profund influențat de platonism și de origenism, deseori inspirându-se din Filon și din exegeza sa biblică, Grigorie de Nyssa își întemeiază idealul abstinenței pe motivații filozofico-retorice, astfel încât această operă apare uneori ca un tratat filozofic, analog acelora pe care puteau să le scrie filozofii păgâni ai timpului său. Fecioria este condiția originară a omului creat după chipul lui Dumnezeu, ea fiind și cea care permite legătura intimă a Sfintei Fecioare cu taina Întrupării; ea a înlesnit până acum contemplarea lui Dumnezeu, care va fi actualizată deplin în viața viitoare; pentru a obține această contemplare trebuie să se parcurgă un itinerar spiritual adevărat și propriu. Sfântul Grigorie consideră că sufletul este oglinda lui Dumnezeu și în el se vede pecetea Creatorului său. Pentru creștinul adevărat se impune necesitatea luptei cu patimile, în scopul reconstruirii chipului dintru început, urâțit de păcat.
Tema ascezei, prezentă în opera despre feciorie, nu este abandonată, ci continuă să fie obiect de meditație în lucrări mai mici precum Către monahul Olimpiu, despre desăvârșirea creștinului, Numele și mărturisirea de credință a creștinului, două opere înrudite ca temă (plasate între 375-379) - aprofundarea naturii adevăratului creștin, care se realizează ca atare în imitarea lui Hristos. O caracteristică statornică a lui Grigorie de Nyssa este fundamentarea doctrinelor spirituale pe o motivație teologico-filozofică; din această cauză, și în aceste opere minore se găsesc motive esențiale pentru teologia Sfântului Grigorie.
De un cu totul alt orizont sunt două tratate doctrinare, care își iau ca punct de plecare doctrinele biblice și care, în orice caz, sunt încă puternic dependente de învățătura Sfântului Vasile, motiv pentru care le și amintim în acest context, cu toate că amândouă sunt ulterioare morții acestuia. Dacă sfântul episcop de Cezareea a explicat în Omiliile la Hexaemeron crearea lumii și a omului, Sfântul Grigorie de Nyssa se întoarce la subiect aprofundându-l în tratatul Despre crearea omului, dedicat Sfântului Petru de Sevasta, fratele său și al lui Vasile. Grigorie își propune să examineze problema antropologiei (despre care vorbește Facerea 1, 26 și 1, 27), rezolvând-o în sensul că din textul sfânt s-ar înțelege prima dată omenirea considerată ideal în ansamblul său, iar a doua oară crearea propriu-zisă a omului real, diferențiat în bărbat și femeie. Ulterior, reluând doctrine stoice după care frumusețea și perfecțiunea operei lui Dumnezeu se manifestă în toată creația, inspiratul scriitor pune în evidență funcționalitatea și corespondența cu providența divină, care se recunosc în corpul uman. Cealaltă operă are titlul Explicare apologetică a Hexaemeronului, adică își propune să reia exegeza doctrinei despre facerea lumii și, în același timp, înțelege să fie o apărare a Omiliilor la Hexaemeron a Sfântului Vasile, care, după unii critici ai vremii, nu ar fi abordat în mod profund științific această temă importantă, ci s-ar fi oprit la suprafață și ar fi vorbit mai mult pentru ignoranți decât pentru oameni de cultură. Sfântul Grigorie încearcă să dea o explicație cu un caracter mai riguros științific, având în vedere doctrinele stoice, iudaismul și pe Filon Evreul.
Moartea Sfântului Vasile în 379 constituie un moment crucial și marchează o răscruce nu numai în viața, dar și în creația literară și teologică a Sfântului Grigorie de Nyssa. Activitatea sa literară devine din ce în ce mai intensă. Omiletica sa atinge rezultate de prim rang pe planul gândirii și exegezei, dar inferioare pe plan literar față de cele ale lui Grigorie de Nazianz. În Omiliile despre Fericiri, Sfântul Grigorie desfășoară liniile esențiale ale doctrinei sale spirituale, a sufletului ca și chip al lui Dumnezeu, la care trebuie să ne întoarcem după coruperea suferită prin lucrarea păcatului (este doctrina platonică a homoiosis theoi transformată în sens creștin): este necesar să-L găsești pe Dumnezeu în tine însuți și nu în risipirea lumii materiale, fiindcă numai sufletul reproduce arhetipul divin. În anii săi de activitate episcopală, Grigorie s-a ocupat de asemenea, din punct de vedere teologic, de controversele din domeniul trinitar și hristologic. Mai multe scrieri împotriva arianului Eunomie argumentează și apără cu luciditate, inteligență și corectitudine, doctrina ortodoxă. Mai mult decât Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa este atent în special la unitatea internă și la conlucrarea permanentă dintre cele trei ipostasuri divine. El se străduiește să arate relația existentă nu numai între Duhul Sfânt și Tatăl ci și între Duhul Sfânt și Fiul, anticipând problema de mai târziu a „realismului“ occidental, adică întrebarea cu privire la realitatea ideilor universale în raportul lor cu individuația concretă. Grigorie s-a confruntat și cu apolinarismul. Spre deosebire de Sfântul Grigorie de Nazianz, el susține o hristologie care se apropie de concepția de mai târziu a Sinodului din Antiohia, întrucât diferențiază net natura divină și natura umană din persoana unică a Mântuitorului. În Marea sa Cateheză, a tratat în mod unitar, integrator doctrina trinitară și doctrina întrupării și a mântuirii, precum și botezul, euharistia, credința și nașterea din nou. Opera a fost concepută pentru a fi de ajutor în predica apologetică; dar în pofida formei întrucâtva populare, ea este, de la Origen, prima mare încercare de sinteză doctrinară a creștinismului.
O spiritualitate mai profundă și mai angajată se manifestă în două mari opere din perioada de deplină maturitate creatoare a Capadocianului: ne referim la cele cincisprezece Omilii la Cântarea Cântărilor și la Viața lui Moise. Omiliile la Cântarea Cântărilor constituie fără îndoială punctul de vârf al exegezei Sfântului Grigorie. Noutatea lui Grigorie de Nyssa constă în sublinierea mistică a fiecărei particularități a Cântării, în reunirea într-un singur context a tuturor experiențelor spirituale la care a făcut mereu referire, precum aceea a viziunii extatice, a „beției sobre“ care învăluie sufletul răpit în extaz, a ascensiunii către Dumnezeu, a înaintării neîncetate a sufletului către obiectul iubirii sale (este doctrina epektasis-ului, de origine paulinică), a continuei deziluzii produse de faptul că iubitul este infinit, în timp ce iubitorul este o creatură limitată. Aceleași motive mistice le întâlnim și în Viața lui Moise: evenimentele vieții lui Moise sunt, în conformitate cu regulile exegetice nysseniene, expuse la început conform istoriei și apoi interpretate spiritual. Totul este îndreptat către o interpretare mai profundă, care nu este morală, nici numai spirituală, este mistică: neîncetata asceză a sufletului, aici simbolizată de Moise, care primește de la Dumnezeu manifestările prezenței Sale de importanță mereu crescândă, de la aceea a rugului în flăcări la aceea a înmânării tablelor Legii. Se descrie viziunea mistică, care este una înțesută de sensuri, simbolizată de întunericul în care Moise s-a adâncit pentru a-L vedea pe Dumnezeu pe Sinai. De asemenea, alături de puternica reliefare mistică este și interesul ascetic: orice amănunt se poate spune, al vieții lui Moise, este funcțional pentru perfecționarea morală a creștinului, perfecțiune care culminează cu faptul de a deveni „prieten cu Dumnezeu“.
Filozof creștin, Părinte al Bisericii și scriitor care a dus la apogeu telogia Capadocienilor, Sfântul Grigorie de Nyssa a trăit experiența vie a Duhului, mărturisită în mii de pagini ce se constituie în tot atâtea picături de har date nouă spre luminarea minții și a inimii.