Sfântul Ghelasie de la Râmeț Despre acest Sfânt Ierarh, nu deținem prea multe date. Nu cunoaștem nici măcar anul nașterii sau al trecerii la cele veșnice al Sfântului Ghelasie de la Râmeț. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că a viețuit cu siguranță în secolul al XIV-lea. Singura dată de care beneficiem este cea de pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeț: „Scris-am eu mult greșitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crișul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic“. Prin urmare, această scurtă frază ne dezvăluie câteva amănunte importante despre Cuviosul Ghelasie. El nu a fost doar stareț al Mănăstirii Râmeț, ci și arhiepiscop al Transilvaniei. Este prima mențiune a unui întâistătător ortodox al Transilvaniei în istoria Bisericii noastre. Totodată, faptul că era arhiepiscop arată că se poate să mai fi existat cel puțin o episcopie sufragană, al cărei conducător ne rămâne, în continuare, necunoscut. Regele Ludovic care este menționat în inscripție a fost de origine maghiară și a creat în dese rânduri probleme ortodocșilor transilvăneni. Încă din tinerețe, Cuviosul Ghelasie a preferat, în locul activității în lume, liniștea sihăstrească. Se pare că, înainte de a ajunge stareț al Mănăstirii, Cuviosul Ghelasie a petrecut mai mulți ani ca pustnic pe valea pârâului Râmeț, a dobândit darul facerii de minuni și s-a remarcat prin viața sa duhovnicească smerită. După o perioadă de timp, la insistențele părinților, a acceptat să fie conducătorul spiritual al Mănăstirii Râmeț. „În tradiția locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care, împreună, se ruga și postea, săvârșind sfintele slujbe cu mare osârdie și frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, Cuviosul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere și săvârșea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta și duminica mânca împreună cu călugării, la trapeza mănăstirii“ („Viețile Sfinților“ – iunie, p. 513). Corelând cele două amănunte despre viața Sfântului Ghelasie înainte și după ce a devenit stareț al mănăstirii, constatăm că obștea de la Râmeț avea un program atât chinovial, cât și idioritmic. Existau pustnici în împrejurimi care veneau probabil doar sâmbăta și duminica la slujbe, pentru a se retrage apoi, în restul săptămânii, în singurătate. Ceilalți monahi, care stăteau în mănăstire, respectau programul obișnuit chinovial și îndeplineau diversele ascultări pe care le primeau. Lucrul acesta este mărturisit și în „Viețile Sfinților“: „Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaștrilor din Munții Râmeț, precum și al sătenilor din Țara Moților. În posturi cerceta pe toți sihaștrii ce se nevoiau în peșteri de piatră și el însuși se ostenea la rugăciune împreună cu dânșii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl așteptau credincioșii și mocanii de prin munți. La fericitul Ghelasie veneau și mulți bolnavi, mai ales cei stăpâniți de duhuri rele, și cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu“ (p. 513). Cuviosul Ghelasie îndeplinea ambele moduri de viață monahală, pentru a se îngriji cât mai bine de viața duhovnicească a ucenicilor săi. Au mai fost și alte momente în care cuviosul a săvârșit minuni deosebite. Astfel, o femeie din satul Albina, venind la mănăstire, a primit un gând rău, întrebându-se dacă nu cumva moaștele cuviosului vor mirosi urât. Imediat a început să îi miroase ei urât mâna dreaptă și nu mai putea să facă Sfânta Cruce. Și-a mărturisit păcatul față de toți cei prezenți și, rugându-se, a fost iertată și vindecată de Cuviosul Ghelasie. În alt caz, un ortodox care îmbrățișase anumite erezii suferea de paralizie. În momentul în care a auzit de minunile care se petrec la Mănăstirea Râmeț, a hotărât să vină acolo și a promis că va deveni un ortodox curat dacă se va vindeca. Cum lucrul acesta s-a întâmplat, și-a ținut promisiunea făcută, evitând orice contact cu erezia de dinainte. Trecerea Cuviosului în rândul sfinților s-a petrecut pe data de 29 iunie 1992, hotărându-se ca data sa de prăznuire anuală să fie 30 iunie.