Au trecut opt ani de la ziua nunţii lor. În zadar au aşteptat însă domnul Ghlorgos K. şi soţia sa să le vina pe lume un copil. Inima lor este arsă de o tristeţe adâncă şi de nevindecat. Ce jalnică este viaţa pentru o femeie care nu are copii, care nu este mamă! Soţul, întristat şi el, încearcă să-i dea curaj: „Ai răbdare, îi spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi şi supărare nu poţi să schimbi nimic. Scopul nunţii nu este numai dobândirea copiilor, ci şi creşterea noastră duhovnicească, unirea aici şi în veşnicie cu Dumnezeu”.

Doamna Arhondula stăruia însă să se roage, să se roage din toată puterea sufletului ei. De mică, mama o învăţase să se roage totdeauna pentru că, spunea ea, adevăraţii oameni se roagă din toată inima şi rugăciunea îi înarmează cu răbdare şi perseverenţă în luptele grele ale vieţii. Mersese de multe ori cu familia şi la biserica Sfântului Ioan. După căsătorie se ruga adesea: „Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceşte către Domnul nostru şi roagă-L să mă învrednicească să devin şi eu mamă. Oamenii şi ştiinţa lor mi-au spus că eu nu voi fi niciodată mamă. Braţele mele vor rămâne goale, casa întunecoasă, inima mea îndurerată. Eu, Sfinte Ioane, voi aştepta răspunsul din Ceruri, să-mi dăruiască Dumnezeu un copilaş, să-mi umple casa, inima şi viaţa întreagă de bucurie. O să aştept, Mare Sfinte Ioane...”

*

Iarna lui 1979. Posomorâtă, doamna Arhondula încearcă să-şi adune gândurile şi să se roage. Nu poate însă, este istovită şi simte ceva urât înăuntrul ei. Ar vrea să plângă, să strige, să ameninţe. Se întoarce, vede pe perete icoana Sfântului loan şi izbucneşte în lacrimi: „Ce ți-am făcut Eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăşti? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie? Sfinte Ioane, mă urăşti?”.

Noaptea următoare se aud paşi urcând scările ce duc către casa lor şi cineva bate la uşă. S-au trezit amândoi, ea, şi soţul. A ieşit doamna să deschidă. În întunericul de afară vede o lumină având chipul Sfântului Ioan: „Arhondula, ce rugăciune a fost aceea pe care ai făcut-o aseară? Sfinţii nu urăsc pe nimeni. Nu este însă voia lui Dumnezeu să dobândeşti acum copii. Vor mai trece doi ani şi va veni şi această bucurie”.

A dispărut lumina, s-a stins şi ecoul glasului Sfântului.

Au trecut cei doi ani, apoi a venit şi bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea şi al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut acum de fericire casa şi inimile părinţilor.

3 decembrie 1979

(Sfântul Ioan Rusul, mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, Editată de Mănăstirea Crasna, p. 49-50)