Numeroși credincioși nemțeni s-au adunat încă de la primele ore ale dimineții la Mănăstirea Bisericani pentru a se închina la moaștele Sfinților Iosif și Chiriac, ocrotitorii așezămânutului monahal, și pentru a se ruga la Sfânta Liturghie săvârșită cu prilejul hramului. Slujba a fost oficiată de Preasfințitul Nichifor Botoșăneanul, delegatul Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, dimpreună cu un sobor format din stareți, ieromonahi și preoți din zona municipiului Piatra Neamț. Răspunsurile la strană au fost oferite de Corul „Evanghelismos”.

După citirea Sfintei Evanghelii, Părintele Episcop e evidențiat viața celor mari doi sihaștri din Bisericani: „La 200 de ani, în secolul XVII, avea să se nască în acest loc Sfântul Chiriac, el însuși un pustnic prin viețuirea sa dintotdeauna în țările române. Mărturisește Sfântul Ierarh Dosoftei că «Iată am cunoscut și noi oameni înalți la fapte bune și la nevoință, și plecați la smerenie adâncă», și vorbește de Sfântul Chiriac care viețuia neștiut, departe de lume, în acest munte (Muntele Bisericani n.r.), retrăgându-se de la mănăstire, cu desăvârșire gol vara și iarna. Ce dar oare s-a sălășluit în sufletul lui Chiriac Pustnicul, astfel încât să-și uite de trebuința trupului? Precum odinioară și Teodora de la Sihla care, neavând haine, își petrecea iarna în goliciune. Prin nevoința sa, Sfântul Chiriac nu doar că s-a sfințit, ci a rămas ca o mărturie atunci când sufletul crede cu adevărat în Dumnezeu și stăruie în rugăciune, slăbiciunea trupului nu mai reprezintă vreun obstacol sau vreo grijă. Sfântul Iosif de la Bisericani și-a început viața la Mănăstirea Bistrița. La scurt timp, mergând să se închine la Sfântul Mormânt, a rămas acolo și a pustnicit un timp și a adunat lângă el 17 călugări, 15 români și 2 greci. După câțiva ani, simțindu-se în primejdie din cauza arabilor, în primejdie de a-și pierde liniștea pe care o agonisise cu atâta căutare, a revenit la Mănăstirea Bistrița unde a stat foarte puțin timp, și dorind mai multă liniște, a găsit Muntele Bisericani. În aceste locuri, în peșteri și în bordeie, avea o mângâiere foarte mare. Un dor mai adânc a făcut ca acești oameni însuflețiți de credință să-și afle aici loc de rugăciune și să stăruiască în acest gând, sfințindu-i pe ei înșiși, rugându-se pentru oamenii care deja îi căutau și însuflețindu-i cu credința agonisită în sufletele lor”.

La sfârșit, după cuvântul de mulțumire rostit de părintele protosinghel Serafim Mihali, starețul Mănăstirii Bisericani, și după ce au fost binecuvântați de PS Nichifor, cei prezenți s-au rugat la raclele celor doi sfinți nemțeni și au primit în dar din partea obștii pachete cu hrană.

„Bucură-te, bucuria noastră, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ!”

Astăzi, Biserica noastră cinstește și Acoperământul Maicii Domnului. Prima atestare documentară a sărbătorii datează din secolul al X-lea. În anul 911, la data de 1 octombrie, în timpul unei privegheri de toată noaptea în Sfânta Panaghia din Vlaherne, Sfântul Andrei și ucenicul său Epifanie au văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu intrând în biserică, fiind însoțită de Sfinții Ioan Botezătorul și Ioan Evanghelistul.

A mers în pelerinaj în Țara Sfântă și s-a nevoit acolo

Sfântul Cuivos Iosif este cel dintâi sihastru cunoscut în Muntele Bisericanilor și întemeietorul mănăstirii cu același nume. S-a născut într-un sat din ținutul Neamț și, de mic, având înclinare spre viața călugărească, a intrat în obștea Mănăstirii Bistrița. Aici a primit tunderea în monahism și a deprins de la părinții bătrâni viața duhovnicească, postul și neîncetata rugăciune. Văzând Cuviosul Iosif că nu are destulă liniște la Mănăstirea Bistrița, a luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii și a plecat să se închine la mormântul Domnului din Ierusalim. S-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câțiva ani, sihastru vestit. Aici s-a nevoit într-o peșteră, mai întâi singur, apoi cu câțiva ucenici, răbdând multe ispite. Ducând o viață de o înaltă trăire duhovnicească, și-a adunat în preajma lui 17 pustnici, întemeind prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Țara Sfântă. Dar năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, după multă tulburare, Cuviosul Iosif și-a luat ucenicii și a revenit în Moldova, la Mănăstirea Bistrița.

Cuviosul Chiriac, cel care petrecea iarna cu trupul gol

Cuviosul Chiriac de la Bisericani s-a nevoit la începutul secolului al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras în pustie, într-o peșteră din muntele lui Simon, unde s-a nevoit singur timp de 60 de ani. Vara și iarna petrecea pe munte cu trupul gol, în rugăciune curată, biruind, cu puterea lui Hristos, neputințele firii și ispitele diavolului. Pe acest cuvios l-a cunoscut și Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care, mai târziu, după mutarea cuviosului la Domnul, i-a sărutat sfintele moaște. Este cunoscut ca fiind unul dintre marii sihaștri din Munții Carpați, având o viață pilduitoare: trăirea în desăvârșită lepădare de sine, smerenie și în neîncetată rugăciune. Și-a dat sufletul lui Hristos, numărându-se printre sfinții români, cinstiți de popor. Moaștele lui au fost așezate în peștera în care a trăit, peșteră ce se poate vedea și astăzi și în care s-a amenajat, mai târziu, un paraclis în cinstea lui. Mai târziu, din cauza deselor tulburări din țară, sfintele moaștele au fost împărțite.