Am convingerea că fiecare dintre noi, măcar o dată-n viață, am participat la sfințirea unei biserici. Dacă nu ați izbutit până acum, vă îndemn să nu pregetați a gusta din bucuria și emoțiile inegalabile ale unei asemenea slujbe, de o rară frumusețe. După Dumnezeiasca Liturghie, cred că această sfântă oficiere este cea mai impresionantă şi mai plină de semnificaţii, agonisind clipe cereşti în sufletele participanţilor. O astfel de trăire intensă am simțit duminica trecută, participând la slujba de resfinţire a bisericii Sfântul Ilie din Târgu Neamţ. Zidită între 1837-1842 de către negustorul Alexandru Teohari, s-a sfinţit în ziua Sfinţilor Trei Ierarhi, 1842, de însuşi Mitropolitul Moldovei de atunci, Veniamin Costachi. O altă resfinţire s-a făcut în anul 1980, chiar în ziua hramului, de către Episcopul Adrian Hriţcu Botoşăneanul, în vremea când paroh era preotul profesor Constantin Mosor.

Sărbătoarea resfinţirii din acest an, săvârşită tot în ziua hramului, a început deodată cu slujba vecerniei, când lumina lină izvorâtă din frumoasele psalmodieri se îngemăna cu razele blânde ale soarelui care, „cunoscându-şi apusul”, se grăbea să-şi împlinească rânduiala din veci hotărâtă de veşnicul Creator. Enoriaşii, adunați în jurul altarului de vară, şi-au unit rugăciunile întru bucuria împărtășirii aceluiași Duh Sfânt, coborât să sfințească artosele atent aşezate pentru slujba litiei. Toate au decurs după cum Biserica a statornicit din veac. Sfântul Ilie, ocrotitorul bisericii nemţene, cel „responsabil” cu ploile dimpreună cu tot spectacolul atmosferic specific, și-a făcut simţită prezența nu doar tainic, picurând alese clipe înălțătoare în inimile celor prezenți, ci și văzut. Parcă la un semn, câțiva nori răzleți s-au adunat deasupra sfântului locaş pregatit să-şi primească veşmântul cel preafrumos al resfinţirii. Chiar la finele litiei, picături vesele de ploaie au început a dănţui prin văzduhul încă înmiresmat de aromele tămâiei binecuvântate. „A fost mâna Sfântului Ilie”, murmurau câţiva credincioşi. Alţii, mai evlavioşi, rosteau scurte rugăciuni: „Sfinte Ilie, ai milă de noi!”. Se simţea o apropiere fraternă între patronul spiritual şi mulţime.

După binecuvântarea de sfârşit, poporul s-a aşezat cuminte la rând, aşteptând miruirea şi gustarea din litia Sfântului. Preoţii, alături de consilieri şi comitetul de organizare a sărbătorescului moment, cu multă băgare de seamă revizuiau, ultima oară, cele necesare ceremoniei de a doua zi. Clipa cea mare sosise. Dimineaţa, la revărsatul zorilor, aceiaşi harnici şi devotaţi slujitori ai Domnului au purces către sfântul locaş, purtând pe chipurile lor emoţia, truda jertfelnică, dar şi bucuria lucrului împlinit. Biserica, aidoma unei preafrumoase mirese, aştepta clipa îmbăierii în lumina şi harul sfinţitor al Sfântului Duh. Credincioşii, biserica cea vie, îngrijită cu dăruire de preoţii Vasile Ionesei şi Constantin Luca, umpluseră deja curtea locaşului consacrat. Sfinţirea bisericii nu era doar evenimentul preoţilor, ci şi al lor, al tuturor celor ce iubesc frumuseţea Casei lui Dumnezeu. Flori, multe flori, aşezate cu dragoste, sporeau atmosfera de sărbătoare. Pe la ceasurile opt, clopotele bisericii Sfântul Ilie au vestit cetăţii începerea slujbei. Îndată a ajuns şi ierarhul, întâmpinat de soborul de preoţi şi diaconi, dar şi de epitropul bisericii purtând un colac frumos rumenit, închipuind curăţia sufletelor şi hărnicia celor ce trudeau aici: cler şi popor.

Totul era pregătit: Preasfinţitul Episcop Calinic Botoşăneanul, cu o voce limpede şi caldă, a rostit binecuvântarea. Priveam în jur: nu găsesc cuvinte potrivite să redau ceea ce am văzut şi simţit. Un fior sfânt parcă străbătu mulţimea. După citirile vechi testamentare, începu ritualul înconjurării bisericii, însoţit de citirea celor trei pericope evanghelice, apoi stropirea cu aghiazmă şi ungerea cu Sfântul şi Marele Mir a zidurilor exterioare ale sfântului locaş. Poate v-aţi întrebat: de ce sfinţirea unei biserici începe din exteriorul ei? După învăţăturile Sfintei noastre Ortodoxii, astfel se arată delimitarea spaţiului sacru, ca alcătuind „Casa lui Dumnezeu” şi „poarta cerului” (Facere 28, 17). De aceea, episcopul a citit în faţa bisericii rugăciunea lui Solomon de la sfinţirea Templului din Ierusalim (III Regi 8, 22-31), în care se cere lui Dumnezeu: „să fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea spre casa aceasta şi, oricâte vor cere în locul acesta, să asculţi din locul locuinţei Tale celei din cer (…) şi milostiv să le fii lor”. Aşadar, Dumnezeu se află prezent pretutindeni, dar cu precădere El ascultă şi vede pe cei ce Îl cheamă în rugăciune.

A urmat apoi ritualul înconjurului bisericii cu cele trei popasuri marcate tot de trei lecturi evanghelice. Fiecare fragment a fost ales pentru mesajul transmis. Primul spune: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16, 18), adică pe credinţa mărturisită de Sfântul Apostol Petru că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, iar la sfârşit se spune: „Orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19). Astfel, li se aminteşte celor prezenţi că biserica reprezintă locul în care oamenilor li se iartă păcatele pe pământ şi, ca atare, le sunt iertate şi în ceruri, pentru ca ei să dobândească mântuirea sau viaţa veşnică. Apoi, Preasfinţitul Calinic, purtând pe vrednicii săi umeri omofor scăldat în mierea harului dumnezeiesc, a rostit: „se târnoseşte biserica aceasta cu hramul Sfântul Ilie Tesviteanul prin stropire cu apă sfinţită şi ungere cu Sfântul şi Marele Mir!”. În timp ce părintele protoiereu Ion Dogaru binecuvânta cu aghiazmă, ierarhul a înmuiat miruitorul mare în aromatele purtătoare de Duh Sfânt, însemnând în forma crucii zidurile cele primenite ale locaşului, lucru repetat după fiecare evanghelie citită.

A doua lectură din Sfânta Evanghelie (Luca 10, 38-42 şi 11, 27-28), făcută în dreptul sfântului altar, ne reaminteşte faptul că Domnul Hristos îi fericeşte pe cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc, împlinindu-l în viaţa lor. Cu alte cuvinte, fericirea autentică în existenţa noastră pământeană constă în legătura omului cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului divin şi împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele, manifestată prin credinţă vie şi fapte bune. A treia Evanghelie, citită în partea de miazănoapte, un fragment din Evanghelia de la Ioan (capitolul 10, versetele 22-28), ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos este Păstorul cel Bun, Care-Şi pune viaţa pentru oile Sale, iar celor ce Îl urmează pe El le dăruieşte viaţă veşnică. Închinătorii au putut reţine mesajul că rostul de căpătâi al Bisericii în lumea pământeană este de a ne pregăti să devenim locatari ai Împărăţiei Cerurilor.

Săvârşindu-se înconjurul, Preasfinţitul Calinic s-a aşezat în genunchi înaintea uşilor de la intrarea în biserică, rostind o frumoasă rugăciune, apoi a bătut cu crucea în ele, glăsuind: „ridicaţi voi porţile... ca să intre Împăratul Slavei”, iar porţile s-au deschis. Urmat de soborul sfinţiţilor slujitori, arhiereul a purces apoi la rânduiala sfinţirii altarului şi a Sfintei Mese, la care au asistat şi oficialităţile locale, alături de credincioşi. Toţi au trăit cu evlavie întreaga procesiune, având în centrul ei aşezarea în piciorul Sfintei Mese a unei părticele din moaştele unui sfânt mucenic, dar şi a hrisovului de sfinţire. Dar, oare, de ce la astfel de slujbe se folosesc doar fragmente din trupurile martirilor? În primul rând, pentru a aminti că multe dintre primele biserici creştine s-au construit pe mormintele acestora, dar şi spre a se evidenţia că există o legătură între dragostea lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, şi cea a mucenicilor, care L-au iubit pe Dulcele Răscumpărător mai mult decât propria existenţă. Am observat lacrimi pe chipul câtorva participanţi. Cum să nu fii impresionat asistând la pregătirea sfântului prestol, unde Se va jertfi în chip nesângeros, de atâtea şi atâtea ori, Mântuitorul nostru?

După aşezarea sigiliului arhieresc şi înveşmântarea Sfintei Mese, a urmat sfinţirea bisericii în interior, tot cu apă sfinţită şi cu Sfântul şi Marele Mir. Cei prezenţi au fost stropiţi şi binecuvântaţi cu aghiazma în care s-au turnat multe aromate, simbol al bunei miresme a harului Duhului Sfânt. Iarăşi revărsare de har! Apoi am cântat în cor: „această casă Tatăl a zidit-o; această casă Fiul a întărit-o; această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre”. Înţelegeţi acum importanţa participării la sfinţirea unei biserici? Ne lămureşte atât de frumos cântarea: o dată cu sfinţirea construcţiei văzute, are loc şi sfinţirea sufletelor noastre, statornicindu-se legătura dintre biserica de zid, care este reprezentarea vizuală, arhitectonică, a Bisericii vii, formate din preoţi şi enoriaşii unei parohii.

După ce toate s-au încheiat în bună rânduială, soborul s-a îndreptat spre altarul de vară, unde sărbătoarea a continuat cu săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii arhiereşti. La finele ei, Preasfinţitul Calinic a rostit un bogat şi frumos cuvânt de învăţătură, reliefând rolul şi rostul profeţilor în iconomia mântuirii neamului omenesc, dar şi nevoia cunoaşterii mai intense a cuvântului dumnezeiesc, spre a ne feri de falşii prooroci.

În concluzie, sfinţirea sau resfinţirea unei biserici constituie una din cele mai impresionante şi mai emoţionate rânduieli bisericeşti, ce aduce peste zidurile cele noi ori înnoite, dar şi peste credincioşi, harul sfânt şi sfinţitor, făcându-ne părtaşi unei negrăite bucurii duhovniceşti.