Nevoia de precizare a înţelesului dogmei, ca expresie a inefabilului Realităţii de dincolo de fiinţă a dus, în vremea conturării spiritualității bizantine, la părăsirea abordării conceptuale şi adoptarea unei căi în care afirmaţiile au ca scop indicarea unei realităţi mai presus de ele. Orice abdicare de la această cale de înţelegere a modalităţii de filosofare în Bizanţ are drept consecinţă eşecul înţelegerii intenţiei care o animă.

O foarte bună expresie a acestei căi de discurs este chiar înţelesul termenului de taină în Răsărit. În multe cazuri, interpreţii moderni nu au ştiut cum să încadreze această noţiune fundamentală a ethosului creştin răsăritean, asimilând-o cu ceea ce este secret, misterios. Ori Taina, în forma celor şapte taine ale Bisericii, ori a experierii pe care fiecare trăitor creştin o face în mod personal, are şi un caracter cognoscibil. Dacă nu poate fi vreodată exprimată şi înţeleasă, mereu există o măsură a exprimării a ceva ce îi este propriu, ce o marchează. Acest joc paradoxal al înfăţişării şi ascunderii este o spirală necontenită ce îmbogăţeşte mereu experienţa trăitorului.

Trăitorul creştin afirmă o experiere cât se poate de concretă a tainei, şi aşa cum afirma Dumitru Stăniloae într-un interviu, perceperea, simţirea tainei poate fi considerat a fi actul esenţial al Ortodoxiei. A fi ortodox este echivalent cu a avea simţul tainei. Fiind un act existenţial, însă depăşind omenescul, experierea tainei este mai presus de cuvinte, dar în măsura în care experienţa ei este asimilată de persoană, apare şi nevoia exprimării sale, atât pentru nevoile proprii dar şi din nevoia de comunicare cu celălalt. Trebuie deci să se exprime ceva în legătură cu taina şi acest lucru este făcut din dubla atitudine a conştiinţei că pe de o parte se poate spune mereu mai mult despre înfăţişările tainei, dar pe de alta că niciodată nu va putea fi epuizat înţelesul acesteia.