Pornind de la prezumția că adevărul nu este relativ, sau altfel spus, albul nu e și alb și negru în același timp, nu este posibil ca doi oameni, din două părți diferite ale lumii, să ajungă la concluzii complet diferite referitor la lucrurile care sunt cu adevărat importante. Da, unul poate trage concluzia că nu e bine să stai prea mult afară iar altul să spună ca nu e bine să stai mereu în casă și fiecare să o facă argumentat cu ceea ce a observat în mediul în care trăiește dar aceasta nu aș pune-o la categoria „lucruri cu adevărat importante“. Și totuși, cum se face că sunt sute de mii sau milioane de credințe și de necredințe fiecare pretinzând că este adevărată?

Am putea identifica mai multe probleme. De exemplu, lenea de a duce lucrurile până la capăt ar putea fi o problemă. Sunt mulți care văd că afară plouă dar puțini care se gândesc la ce implicații are asta asupra vieții lor pe termen scurt sau pe termen lung. Ar mai fi și lipsa sincerității. Și mai mult despre asta aș vrea să spun câteva cuvinte în acest articol.

„Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleșug“ a spus Mântuitorul când l-a văzut pe Natanail. De ce este atât de importantă sinceritatea sau lipsa vicleșugului? Păi hai să luăm un caz extrem. Să zicem Hitler. Dacă ar fi fost cu adevărat sincer, în loc să bată monedă pe doctrina care a ajuns în cele din urmă să distrugă inclusiv viețile nemților, ar fi acceptat să recunoască faptul că a greșit și să regândescă sistemul. Problema este că foarte rari sunt cei care pot și vor să recunoască faptul ca au greșit sau că încă mai greșesc. Sinceritatea sau lipsa vicleșugului este cea care te întoarce înapoi la drum atunci când ai luat-o pe arătură.

A persista într-o greșeală, după ce este evidentă greșeala, este cu adevărat diavolesc după cum spune latinul. Să vezi că lucrurile nu se potrivesc cum trebuie în sistemul pe care-l susțineai și totuși să nu te dai doi pași înapoi ca să încerci să lămurești lucrurile, este o dovadă de auto-furarea căciulii. Sunt multe credințe, și necredințe, după cum spuneam, dar problema este că nu sunt mulți care caută Adevărul. Mulți caută putere în diverse forme. Recunoaștere publică, bani, puterea de a-i influența pe alții și multe altele pe care le poate da într-o formă sau alta prințul lumii. O singură ieșire există din toată degringolada asta și este rezervată pentru cei care caută Adevărul cu sinceritate. Pentru că cel care caută va găsi și celui care bate i se va deschide.

Melchisedec s-a născut în popor păgân și idolatru. A avut tot ceea ce și-ar fi putut dori un om, fiind din familia regelui cetății și mai târziu, el însuși fiind rege. Și totuși, nu s-a oprit la atât. A spus că nu se poate ca idolii să fie dumnezei și a început să-L caute pe Cel care a făcut cerul și pământul. Nu a încercat să justifice prin false filosofii ceea ce primise ci a preferat să riște surghiun din partea tatălui său dar să cunoască Adevărul. Iată ce mare putere are sinceritatea în căutare.

Doi oameni, sinceri, din două părți diferite ale lumii, cu bază culturală complet diferită, nu pot să ajungă la concluzii complet diferite referitor la lucrurile care contează cu adevărat. Mai devreme sau mai târziu, toți cei care caută sincer vor ajunge să vadă și să creadă unul și același lucru. Adevărul.