Soarele, lumina pe care Dumnezeu o aprinde din dragoste pentru noi
O mamă împreună cu copiii săi, o fetiţă şi un băiat, se întorceau într-o seară de la o rudă de-a lor, după ce stătuseră acolo toată ziua. Ajunşi în curtea casei, au văzut prin fereastră că lumina era aprinsă. Atunci fetiţa a zis: „Cum se poate una ca asta? Nimeni dintre ai noştri nu a fost acasă. Cine a aprins lumina?”.
O mamă împreună cu copiii săi, o fetiţă şi un băiat, se întorceau într-o seară de la o rudă de-a lor, după ce stătuseră acolo toată ziua. Ajunşi în curtea casei, au văzut prin fereastră că lumina era aprinsă. Atunci fetiţa a zis:
- Cum se poate una ca asta? Nimeni dintre ai noştri nu a fost acasă. Cine a aprins lumina?
Atunci fratele mai mare a răspuns:
- Poate că tata a ajuns acasă!
Copiii au intrat în casă şi s-au bucurat foarte mult când au văzut că într-adevăr tatăl sosise acasă.
A doua zi era Duminică şi au mers cu toţii la biserică. Era o zi frumoasă şi însorită, iar la întoarcerea spre casă s-a înfiripat o convorbire între copii şi părinţi. Tatăl le zise:
- Dragii mei, ieri seară aţi ghicit de îndată că eu am aprins lumina în casă. Acum, când vedeţi pe cer această lumină strălucitoare a soarelui, puteţi ghici cine a aprins-o?
Atunci băiatul a răspuns:
- Da! Dacă nici măcar o lumânărică nu se poate aprinde singură, a trebuit să fie cineva care să dea şi soarelui lumină. Iar Acela nu poate fi decât Sfântul Dumnezeu, Cel Care a făcut şi cerul şi pământul.
(În căutarea bucuriei. Povestiri pentru copii, părinți și bunici, Editura Sophia, București, 2009, p. 81)
Pruncii noștri frumoși, asemenea îngerilor, trebuie să intre și ei în biserică de la vârste fragede!
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro