Sfântul Onufrie a fost copilul unui împărat creștin din Persia. Un băiat mult așteptat. Și, totuși, pe cât de mare a fost așteptarea, pe atât de vijelioasă a venit și ispita de la vrăjmaș. Pentru că, văzând fericirea familiei și știind că acest copil este dar al lui Dumnezeu, diavolul a luat chipul unui om bătrân și a tulburat liniștea. El s-a arătat împăratului și i-a spus că pruncul zămislit nu este al său, ci al unuia dintre supușii împărătesei. Iar pentru a proba adevărul, i-a dat împăratului o provocare uriașă: „Când se va naște pruncul, să poruncești să se facă un foc mare și să arunci pe prunc într-însul. De nu va arde, acesta va fi semnul că este fiul tău cu adevărat. Iar de va arde, atunci să fii încredințat că este născut din desfrânare”.

Așa se face că, în loc să se bucure de nașterea fiului său, împăratul a făcut precum a fost învățat. Aruncat în foc, nou-născutul a ridicat mânuțele sale mici și slabe către cer, ca și cum s-ar fi rugat lui Dumnezeu. Iar tatăl lui, văzând că rămâne viu și întreg, nears de foc, s-a înspăimântat și a înțeles că a fost amăgit de diavol. Atunci, un înger s-a arătat împăratului, poruncindu-i să-l boteze pe prunc Onufrie și să-l ducă în pustie – căci va fi prieten și plăcut al Domnului. 

Iar împăratul a făcut ascultare, plecând cu fiul său către munții și pustietățile Egiptului. Pe drum, li s-a alăturat o căprioară albă, trimisă de Dumnezeu să hrănească pruncul cu lapte. Multă vreme au mers, până au ajuns în cetatea Ermopoli. Acolo, la Mănăstirea Eritului, unde erau o sută de monahi îmbunătățiți, a cerut Dumnezeu să fie lăsat micul Onufrie. Și acolo a rămas și căprioara, până când copilul a împlinit trei ani. 

După aceea, căprioara s-a dus în pustie, iar copilul a început a se hrăni cu mâncarea cea de obște. Ajungând la șapte ani, deseori mergea Onufrie la trapeză, cerând câte o bucățică de pâine. Și cum primea, imediat mergea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ținea pe mâinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apropiindu-se Onufrie de icoană, fiind fără de răutate și cu neștiință sfântă, vorbea ca și cu un viu cu Pruncul: „Și Tu ești mic precum sunt și eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pâine la trapezar și mănânc, iar Tu nu mănânci niciodată. Pentru ce te chinuiești așa, nemâncând nimic? Iată, primește partea mea și mănâncă”. Iar Pruncul Hristos întindea mânuța Sa din icoană și lua pâinea din mâinile lui Onufrie, care Îl vedea pe El ca și cum o mânca.

Minunea aceasta se tot repeta – iar dorința lui Onufrie de a lua deseori pâine a stârnit curiozitatea trapezarului. Acesta l-a pândit și, astfel, a asistat la un moment de taină, văzând cu ochii lui cum Mântuitorul primea hrană din mâinile copilului. Înspăimântându-se, a mers și a povestit avvei și celorlalți monahi mai sporiți această minune. Atunci, avva a învățat pe trapezar astfel: „Când pruncul Onufrie va mai cere pâine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: Du-te de cere pâine de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori”. 

Așa i-a spus trapezarul micului Onufrie a doua zi, dimineață. Iar copilul, fiind flămând, s-a dus plângând către icoana Maicii Domnului și I-a spus Pruncului Hristos: „Trapezarul nu voiește să-mi dea pâine de la el și-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că și eu Ți-am dat de multe ori!”.

În acel moment, Pruncul Hristos i-a întins o pâine mare, frumoasă, curată, albă ca zăpada și caldă. Pâinea era atât de mare, încât copilul de șapte ani abia putea să o ducă. Și, venind Onufrie cu pâinea la avva, se lăuda copilărește, zicând: „Iată, Pruncul Hristos mi-a dat o pâine!”. 

Iar avva, cu bucurie și cu uimire, a chemat pe toți monahii. Le-a arătat acea pâine minunată și a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ceea ce văzuse. Apoi și Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pâine din mâinile lui Hristos Însuși. Și toți au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut niște minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărțit pâinea în mai multe părți, pentru binecuvântarea și sfințirea tuturor monahilor.