A fost lansată cartea "Dragul meu turnător", semnată de Liiceanu
Intitulată "Dragul meu turnător", cea mai recentă carte semnată de Gabriel Liiceanu, o lucrare despre supravegherea în vremea lui Ceauşescu şi despre o revanşă târzie, care ia forma unei povestiri, a fost lansată marţi seară, în absenţa autorului, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.
"Cartea mea este o poveste despre fiarele pădurii, o poveste a transformării unei societăţi de semeni într-una de duşmani", menţionează Liiceanu, într-o scrisoare citită la lansare de Lidia Bodea, director general Humanitas.
Directorul Humanitas a mai spus că o posibilă sesiune de autografe a autorului pentru "Dragul meu turnător" va fi organizată în Librăria Humanitas de la Cişmigiu, cartea urmând să fie lansată pe 23 noiembrie la Târgul Gaudeamus.
Conf.dr.Virgiliu Leon Țârău, vicepreşedinte al Colegiului C.N.S.A.S, consideră că volumul reprezintă "nestemata" care a ieşit din Arhiva C.N.S.A.S, o carte care s-a născut "cu efort", "prin întoarcerea în trecut, privit din perspectiva zilei de astăzi".
"Profesorul Liiceanu vorbeşte despre fapte, cu subiect şi predicat, numind persoane, numind înscrisuri, încercând să ne explice nouă în ce a constat acea lume", a spus Țârău, pentru care lucrarea este deopotrivă o poveste etică, estetică, dar şi încrâncenată, un ghid pentru viitoarele generaţii care vor relua această discuţie şi vor încerca să înţeleagă ce i s-a petrecut României în timpul comunismului.
El consideră că povestea lui Liiceanu, una care li s-a întâmplat şi multor altora, este una despre încălcarea libertăţilor, în termenii unei bătălii pentru reconcilierea acelui trecut, dar nu în tăcere, ci în care să fie puse pe masă faptele.
"«Dragul meu turnător» poate ţine loc de manual de psihologie şi de istorie", a declarat Germina Nagâţ, director de investigaţie C.N.S.A.S, îndemnând la a ne vedea dosarele părinţilor şi bunicilor. "Dacă citiţi această carte, faceţi pe urmă pasul următor şi încercaţi să ne căutaţi şi luaţi-vă dosarele", a spus Nagâţ.
Criticul şi istoricul literar Dan C. Mihăilescu a afirmat că lucrarea este o carte importantă pentru autor, care abia după citirea ei ne poate da adevărata faţă a urmăritului ca victimă între informator şi ofiţerul de securitate.
"În vara lui '89 serviciile de la noi aveau scenarii în care puteam fi Occident, Orient, o gubernie rusească, ori scenarii care să ne ducă direct la închisoare sau la eşafod", afirmă Mihăilescu, care consideră că "informările acestora ne duceau la fel înspre bine sau înspre rău, dar numai de inocenţa lor nu putem vorbi", iar după '89 "nu li s-a întâmplat nimic rău".
Dan C. Mihăilescu şi-a exprimat curiozitatea de a afla cine din cadrul aparatului de partid şi al Securităţii a dat bun de tipar pentru apariţia, în anii '80 a "Jurnalului de la Păltiniş".
"Noi eram o masă de figuranţi în mâna lor de păpuşari, pentru a ieşi maculaţi în '89, pentru a nu-i putea condamna pe ei", a mai spus criticul.
"Tot ce pot spune e că am scris paginile care urmează fără patimă și fără ranchiună, din simpla nevoie de a înțelege geneza și fiziologia unei ticăloșii istorice. Dar poate, mai ales, din dorința de a ține trează uimirea în fața miracolului răului care însoțește natura umană", a afirmat Gabriel Liiceanu.
*****
Una dintre figurile marcante ale Şcolii de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu, este deopotrivă o cunoscută personalitate civică şi academică, filosof, eseist şi scriitor.
Gabriel Liiceanu s-a născut la 23 mai 1942 la Râmnicu-Vâlcea (oraşul în care s-a născut şi Virgil Ierunca). Tatăl său, Petre Liiceanu, lucra în finanţe, iar mama sa, Ioana Liiceanu (înainte de căsătorie, Marineanu), era profesoară de matematică. Copilăria şi-a petrecut-o la Bucureşti (unde i se stabilise între timp familia). Copil fiind, remarcă atmosfera de teroare din România anilor '50 ("fraţi ai mamei sau veri de-ai mei mai mari au făcut experienţa închisorilor din anii '50, pentru lucruri de nimic. Mi-a rămas în minte întoarcerea lor de la Canal: obrajii lor scofâlciţi, chelia apărută pe neaşteptate, privirea schimbată, râsul forţat, menit să-mi risipească teama").
Urmează liceul la "Gheorghe Lazăr" ("Era un liceu cu copii proveniţi, ca şi mine, din familii "mic-burgheze". "Lupta de clasă" nu pătrunsese aici, UTM-ul era o figuraţie de operetă, iar când se termina anul şi venea vacanţa mare jucam fotbal cu manualele de limba rusă."). După absolvirea liceului, în 1960, se înscrie la Facultatea de Filosofie, spre stupefacţia tatălui său. Pătrunde astfel, cu candoare, "într-o instituţie-pivot a vieţii ideologice, care pregătea viitoarele «cadre de partid»" ("acum, când mă uit înapoi, cred că am făcut un lucru bun: am ajuns să cunosc la surse fizionomia minciunii, în vederea unei ulterioare, nebănuite pe atunci, destructurări a ei").
În 1965 termină facultatea şi ocupă un post de cercetător la Institutul de Filosofie al Academiei. în 1967, îl cunoaşte pe Constantin Noica şi, la îndemnul lui, se înscrie la Facultatea de Limbi Clasice, pe care o absolvă în 1973. Face parte din grupul restrâns de tineri asupra cărora Constantin Noica îşi exercită vocaţia de "antrenor cultural". Sub îndrumarea marelui filosof, care după anii de închisoare şi de domiciliu forţat fusese uitat de societatea românească, studiază cu adevărat operele lui Platon şi Aristotel, Kant şi Hegel, Carnap şi Heidegger, aprofundează greaca veche, latina şi germana, învaţă să gândească şi să scrie pe cont propriu. Printre colegii săi de discipolat se numără Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Victor Stoichiţă. În 1975 se transferă la Institutul de Istorie a Artei (unde va ocupa un post de cercetător până în 1989). în acelaşi an publică lucrarea cu care obţinuse titlul de doctor în filosofie: Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii.
Tot în 1975, Constantin Noica, de puţină vreme pensionat, se mută într-o cameră modestă dintr-o cabană din Păltiniş, în apropiere de Sibiu, şi face din ea noul sediu al şcolii lui de filosofie. "Din acel moment - îşi aminteşte Gabriel Liiceanu - a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam câteva zile libere, ne repezeam, cei trei-patru elevi ai lui, la Păltiniş şi, în izolarea totală a muntelui, "la 4000 de picioare deasupra omenirii", cum îi plăcea lui Noica să spună, în plimbări care durau ore şi, în orele serii, în cămăruţa încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuţii la care am luat parte vreodată, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti observaţii pe marginea textelor proprii, supuse judecăţii celorlalţi".
Experienţa, desfăşurată în perioada 1977-1981, este consemnată de Gabriel Liiceanu în "Jurnalul de la Păltiniş", care, în mod surprinzător, trece de cenzură şi apare sub formă de volum, în 1983, la Ed. Cartea Românească. Apariţia are un ecou imens în mediile intelectuale. Personalităţi ale culturii române, printre care Emil Cioran, Petru Creţia, Alexandru Paleologu, Ştefan Aug. Doinaş, Mariana Şora, comentează cartea în scrisori sau în articole. Se înregistrează adeziuni patetice şi se declanşează polemici vehemente. O parte dintre documentele acestei furtuni de idei sunt strânse de Gabriel Liiceanu în volumul Epistolar, apărut în 1987.
"Jurnalul de la Păltiniş" este un bestseller al anilor '80, mijlocind pentru public întâlnirea cu modelul cultural construit de Noica. Din aceeaşi perioadă datează traducerile din Platon şi primele traduceri din Heidegger, la a cărui cunoaştere în România va contribui esenţial.
După 1989, Gabriel Liiceanu face parte dintre fondatorii Grupului pentru Dialog Social şi ai Revistei 22. Cu sprijinul lui Andrei Pleşu, devenit ministru al Culturii, preia Editura Politică, pe care o transformă în Editura Humanitas. Prin intermediul ei, pune în circulaţie rapid, dând dovadă de un înalt profesionalism, toate cărţile de idei pe care regimul comunist le interzisese.
Un scurt text al său, "Apel către lichele", publicat încă din 30 decembrie 1989, dă tonul a ceea ce va scrie în această perioadă. "Apel către lichele" devine un manifest al conştiinţei civice româneşti, iar Gabriel Liiceanu devine filosoful eliberării de ideologia comunistă reziduală, de care sunt încă intoxicaţi milioane de români. Şi un promotor al ideii că este necesar un proces al comunismului. Drept urmare, stârneşte ura foştilor activişti ai PCR şi lucrători ai Securităţii. Numele lui figurează pe lista neagră publicată în toamna lui 1990 în România Mare, cu titlul Zece oameni care trebuie împuşcaţi pentru a avea linişte în ţară (alături de Doina Cornea, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Ana Blandiana ş.a.).
Într-o discuţie televizată cu Iosif Sava, el exclamă exasperat: "dacă în momentul de faţă România arată aşa cum arată - şi nu arată deloc grozav - este pentru că, mai presus de orice, nu a existat o elementară limpezire morală. Nu se poate ca patruzeci şi cinci de ani să fi trăit într-o teroare permanentă şi apoi să trecem cu zâmbetul pe buze mai departe ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat."
