Un om autentic se bucură în relaţiile lui cu ceilalţi oameni si în special în relaţia de căsătorie, recunoaşte deosebirea lui faţăde celălalt, dar în acelaşi timp este suficient de independent, încât să poată să existe ca persoană în sine, deosebită. Nu întâmpină greutăţi în a se descoperi pe sine, nu se teme că partenerul său îi va vedea neputinţele şi i le va exploata. Un om autentic nu simte că trebuie să-şi impună calităţile, talentele, elementele sale bune şi să îşi ascundă elementele neputincioase şi poate fi prezent în cuvinte şi în fapte în aşa fel, încât va adânci înţelesul şi însemnătatea şi vivacitatea legăturilor sale. Găseşte şi dă un rost legăturii lui cu celălalt şi în acelaşi timp îl lasă liber pe aproapele său să îi răspundă sau să nu-i răspundă. Nu doar că nu este în pericol atunci când se descoperă pe sine partenerului său, ci poate să şi audă şi să aprecieze descoperirea de sine analogă a partenerului său. Este o experienţă foarte cutezătoare pentru un om să trăiască cu un partener care are convingeri şi care are curajul să trăiască conform acestora.

Desigur, părerea fiecăruia dintre soţi îi dă ocazie celuilalt, dar îi creează şi o greutate de a depăşi anumite limite hotărâte ale relaţiei. Soţii se dezvoltă ca persoane atunci când prezintă, explică, discută ideile lor, convingerile lor, valorile în care cred, sentimentele care îi unesc sau care însoțesc toate acestea. O mare parte însă din această dezvoltare se datorează capacităţii unui soț de a-l asculta cu tot interesul pe partenerul său. Soţii, cu toate convingerile lor, cu valorile în care cred, cu sentimentele lor, îşi dau unul altuia ocazia dezvoltării şi susţinerii reciproce. Aceasta însă trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de prietenie, nu de ameninţare sau de presiune. Chiar şi în lipsa unei atmosfere de ameninţare fiecare soţ trebuie să simtă o oarecare siguranţă personală pentru a putea asuma şi înţelege faptul că partenerul său, deşi se îndoieşte sau chiar îi neagă unele idei sau fapte ale sale, nu îl subestimează ca persoană sau ca soţ.

Soţul poate respinge violent o părere a soţiei, pentru a-şi impune cu siguranţă o părere proprie, poate să acţioneze pătimaş şi atacator, încercând să se justifice pe sine şi să îşi impună părerea lui sau poate să încerce să înţeleagă să-şi împroprieze înţelesul experienţei soţiei lui, recunoscând şi acceptând împotrivirea ei la părerea lui, ca un element necesar pentru dialogul dintre cei doi. Deseori simţim singurătate deoarece nu putem accepta ocazia de a ne adânci împreună cu partenerul nostru în înţelesul vieţii noastre. Este o experienţă minunată pentru soţ posibilitatea de a permite celuilalt să fie autentic, fără ca să simtă aceasta ca pe o ameninţare şi fără să simtă nevoia de a-şi controla partenerul şi de a-1 face duşman, ci recunoscând şi acceptând răspunsul celuilalt ca un element necesar dialogului dintre cei doi.

Deseori ne simţim singuri, deoarece nu acceptăm şi uneori nici nu putem accepta ocazia de a adânci împreună cu soţul sensul vieţii noastre. Este o experienţă minunată ca fiecare să-i poată permite celuilalt să fie autentic, fără să o perceapă ca pe o ameninţare şi fără să simtă nevoia de a-l controla şi a-l face o copie a sa. Este o satisfacţie mare pentru un soţ atunci când îi poate permite partenerului său să fie o persoană diferită, cu propriile idei, cu propriile aşteptări şi valori, care pot fi diferite de ale sale.

Când soţul poate să fie un om autentic îl poate ajuta pe partener să fie la fel. Când partenerul meu este o persoană sinceră mă ajută şi pe mine să fiu o persoană sinceră. Provocarea de a deveni persoană provine de la cealaltă persoană, care trebuie să stea la o oarecare distanţă de mine, însă a cărei prezenţă o simt în viaţa mea. Partenerul meu trebuie să fie independent şi diferit de mine, dar în acelaşi timp să fie aproape de mine şi să-mi fie necesar. Multe perechi consideră că vor realiza o legătură strânsă dacă se vor pierde pe ei înşişi, unul de dragul celuilalt. Doresc să se lipească de celălalt şi să devină o prelungire a lui. Această exagerată dependenţă generează o legătură parazitară, anulează, nivelează diferenţele dintre soţi ca persoane şi degradează constant comunicarea şi însăşi legătura dintre ei.

Când soţul îşi jertfeşte identitatea lui pentru aşa-zisa uşurare a convieţuirii armonioase, evită în realitate o întâlnire reală cu partenerul său. De altfel, soţii nu-şi pot urma fiecare drumul personal zicând: „Vreau să fiu eu însumi, fără limitări, fără îngrădiri!” Oricine spune aşa ceva nu a înţeles deloc natura legăturii omeneşti: căsnicia presupune din partea ambilor soţi limitări reciproce.

Nimeni nu poate să se bucure de căldura unei relaţii strânse fără să accepte şi limitările pe care această relaţie le presupune. Soţii acceptă în mod liber în căsătorie limitările libertăţii lor. Omul nu poate să trăiască singur. Fiecare are nevoie de legătura cu alţii. Una din principalele cauze ale tulburărilor psihice este neputinţa anumitor oameni de a dezvolta legături apropiate. Însă legăturile noastre implică fără ezitare, indubitabil, anumite îngrădiri. Este necesar ca soţii să înţeleagă răspunderea lor faţă de sine şi faţă de parteneri şi să accepte limitele şi ocaziile pe care o relaţie le oferă. Aceasta înseamnă că trebuie să aibă curajul de a vorbi atunci când situaţia o cere şi dispoziţia de a acţiona şi de a ajuta atunci când este nevoie şi să înţeleagă că vulnerabilitatea/riscul constituie o parte implicită a vieţii autentice.

(Părintele Filoteu Faros – Părintele Stavros Kofnias, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia, p. 105-107)