Poezia adevărată sau, prin extensie, arta adevărată, aceea care a atins dimensiunea sacralității, nu poate veni decât de la cei care, ei înșiși, valorificând cu bunăcredință talantul ce le-a fost dăruit, au atins dimensiunea sacralității. Mesajul lor, deci, adresat cititorului receptiv, va fi unul pe măsură. Trăirea creatorului, din momentele creației, prin limbaj poetic, se comunică cititorului, adică devine retrăire, având desigur nuanțe diferite, potrivit structurii sale sufletești. Iar această trăire nu este altceva decît acea bucurie curată prin care omul se simte eliberat de toate servituțile pe care le presupune viața lui pe acest pământ. Pentru un asemenea om, în acele momente (ale creației sau ale receptării) și desigur o vreme și după ele, toate aceste servituți și însăși moartea sa fizică nu mai contează.
Iată, spre exemplu, acea trăire extraordinară pe care Eminescu a avut-o și a consemnat-o în unul din manuscrisele sale, citind și traducând din opera lui Kant ( și o lucrare filosofică poate avea virtuți estetice dacă adevărurile înalte pe care le comunică sunt îmbrăcate într-o haină a cuvântului pe măsută): Da! Orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă și apelează la inimă. Este ciudat, când cineva a pătruns o dată pe Kant, când e pus pe același punct de vedere atât de înstrăinat acestei lumi și voințelor ei efemere, - mintea nu mai e decât o fereasrtă prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, și pătrunde în inimă. Și când ridici ochii te afli într-adevăr în una. Timpul a dispărut și eternitatea cu fața ei cea serioasă te privește din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită cu toate frumusețile ei și cum că trecera și naștera, cum că ivirea și pieirea ta înșile sunt numai o părere.
Desigur, așa cum Zoe Dumitrescu Bușulenga a demonstrat cu strălucire în monumentala sa lucrare, Eminescu și romantismul german, întâlnirea poetului român cu filosofia lui Kant a avut rolul de catalizator. O asemenea dispoziție sufletească, virtual, exista în ființa lui, era, putem spune un dat al ființei sale și ea începuse a se manifesta încă de timpuriu. Maiorescu,în cunoscuta prezentare pe care i-o făcea lui Eminescu pe baza doar a cinci poezii publicate până la vremea aceea, observa în creația tânărului poet farmecul limbajului, semnul celor aleși, iar Ioan Slavici, referindu-se la unele neînțelegeri ivite în mișcarea studențească în timpul serbării de la Putna, aprecia că Eminescu “privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată și vede în fiecare clipă întreaga desfășurare a vieții naționale ca actualitate“ Întâlnirea sa cu filosofia lui Kant și cu romantismul german a stimulat doar acestă dispoziție a sufletului său, a trezit-o, am putea spune, și Eminescu, la rândul său a actualizat-o, a comunicat-o, o comunică și o va comunica mereu prin opera sa, cititorilor săi, atâta timp cât va exista limba românească.
Pentru a ilustra, e suficient să luăm în discuție o singură poezie, foarte cunoscută de altfel. Este poezia O, rămâi…, acea poezie în a cărei primă parte poetul recreează ceea ce s-ar putea numi “starea de copil“, acea stare care, știut este, stă sub semnul timpului etern, al dezmărginirii. Este o stare paradisiacă, o trăire la temelia căreia stă iubirea, acea iubire necondiționată, care, doar ea, poate oferi cunoașterea autentică: O, rămâi, rămâi la mine/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu știu să le-ascult.
Asemenea omului de dinaintea căderii, el, copilul, este regele, stăpânul peste firea întreagă și în această ipostază fiind, presimte tainele adânci care se ascund în natură, în viață, în lume, în om: În al umbrei întuneric/ Te asamăn unui prinț,/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți.
Ultima parte a poeziei a fost interpretată, pe bună dreptate, ca o credință a poetului în imposibilitatea omului matur de a se mai întoarce în copilărie: Astăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege nu mai pot…/Unde ești copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot? Existența omului matur se desfășoară într-un spațiu și un timp real, iar între el și copilul de altădată s-a săpat parcă o prăpastie. Este o constatare pe care poetul o afirmă însoțită de încărcătura afectivă a regretului.
Dar poetul, ca și omul matur receptiv la valorile artei, nu este un om obișnuit. Pentru el, calea de acces către un alt fel de a exista decât a omului obișnuit nu este cu totul închisă. El poate chiar, așa cum arată versurile din prima parte a poeziei,să se întoarcă în timpul și spațiul copilăriei, este un spațiu fabulous, transfigurat în lumina lunii și este un timp ale cărui dimensiuni nu mai corespund timpului real: Și privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri.