Este nefiresc ca sufletul să fie cu totul separat de semenii săi, de celelalte suflete. Pentru el e o bucurie de a împărtăşi simţămintele sale şi altora, împărtăşind întristarea sa, el cere compătimirea altui suflet şi resimte o nesfârşită alinare. Sufletul nu există doar pentru el însuşi, ci şi pentru alte suflete; de aceea îi este firesc să se bucure cu cei ce se bucură şi să se întristeze cu cei ce se întristează.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, p. 204)