Părintele Porfirie povestește:

‒ Într-o vară, pe când eram în Atena, un prieten cu soția sa – medic stomatolog – m-au rugat foarte mult să mergem împreună la Sfântul Ioan Teologul, la Patmos. Am mers la Peștera Apocalipsei, în locul unde s-a crăpat stânca, unde s-a culcat Sfântul Ioan și a fost ridicat. Știi, s-au sfințit aceste locruri, răspândesc sfințenie și har.

Am simțit, ușor-ușor, că inima mi se deschide și am ieșit, fiindcă mai erau și alți oameni pe-acolo. După-amiază, vrând să simt din nou acel har, am cerut să intrăm iar. Le-am spus: „Stați în genunchi, aplecați, nemișcați, și spuneți rugăciunea. Nu vă ridicați și nu vă mirați de cele ce veți vedea”. Numai că Harul nu a mai venit ca dimineață.

M-am ridicat, am tămâiat altarul și toată biserica și m-am întors la locul meu. Atunci, mi s-a deschis din nou inima. Și s-a săturat sufletul meu. Un singur om a intrat – poate preotul paroh – și nu știu dacă m-a văzut ori nu, fiindcă a plecat din nou.

Ne-am ridicat și am plecat tăcuți. Nu am vorbit până seara. Nu am mâncat decât foarte puțin, mai mult pentru ei, iar ei nu m-au întrebat nimic. Nu întreba nici tu. Nu se discută despre asta, nu se cade. Poate fi răstălmăcit. Iată, deci, ce-am făcut: nu m-am silit, nu m-am forțat să mă înflăcărez. M-am ridicat, am tămâiat și Harul a venit singur, când a vrut. Cu mintea mereu la înălțime: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”.

Așa și tu, lasă-te, domol și lin, fără a te sili, în mâinile lui Dumnezeu, iar El va veni și-ți va bucura sufletul.

(Sfântul Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 440-441)