Deşi documentele scrise lipsesc, se crede că obiectul de cult numit toacă a fost folosit în cultul Bisericii încă din primele veacuri creştine. Prin intermediul acesteia, credincioşii erau chemaţi la rugăciune, alături de chemările făcute de preoţi şi diaconi. Fiind un instrument de lemn sau din metal, puţin costisitor, toaca era la îndemâna fiecărei biserici şi comunităţi creştine. Cu toate aceste, unii liturgişti consideră că în vremea persecuţiilor, creştinii nu erau chemaţi prin sunete de toacă pentru a nu fi descoperiţi de păgâni. Însă există păreri care susţin că utilizarea ei de timpuriu a fost cerută de faptul că încă nu apăruseră clopotele. Acestea se vor folosi abia din secolul al IV-lea, fiind aduse din Apus, din provincia romană Campania. Există chiar o legendă care afirmă că Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să confecţioneze o toacă de lemn după terminarea corabiei. Toaca urma să fie folosită pentru a-i anunţa pe oameni despre sfârşitul zilelor, urmând să răsune de trei ori pe zi spre a le reaminti oamenilor că este timpul să se pocăiască.

Toaca trezeşte îndemnul comuniunii odată cu simţurile religioase şi artistice

Din secolul al IV-lea, apar mărturiile scrise referitoarea la folosirea toacei. Astfel, liturgistul rus Pavel Lebedev afirmă că din secolul al IV-lea intră în obicei chemarea la serviciul divin public prin „loviri cu ciocanul într-o scândură”. Mai târziu, din actele Sinodului VII ecumenic aflăm de vechiul obicei de a se da semnalul de adunare la biserică prin lovirea cu ciocanul într-o scândură lungă de lemn. Sfântul Teodor Studitul priveşte toaca de lemn ca un obiect bisericesc foarte vechi, iar Sofronie al Ierusalimului şi Teodor Balsamon vorbesc despre toaca de lemn şi toaca de fier, cea de lemn fiind considerată mult mai veche decât cea de fier. Cu timpul, toaca de lemn s-a răspândit şi s-a generalizat în tot Răsăritul creştin, fiind considerată simbolic „trâmbiţa îngerilor”, după cuvintele Sfântului Sofronie al Ierusalimului. În cultul Bisericii Ortodoxe Române, toaca vesteşte vremea celor şapte laude, chemând pe credincioşi la Sfânta Litughie şi la unele ierurgii. Sunetele produse preaslăvesc aceste momente de rugăciune, devenind sunete liturgice, diferite de simplele loviri într-o scândură oarecare. Toaca trezeşte îndemnul comuniunii odată cu simţurile religioase şi artistice, îndeplinind într-o oarecare măsură o formă de cult.  

Toaca nu aduce doar laudă lui Dumnezeu, ci răscoleşte adânc sufletul omului.

Dacă clopotele ne vestesc victoria, biruinţa sau sfârşitul luptei, toaca ne arată că abia am început slujba şi nevoinţele noastre. Ea ne îndeamnă să fim trezi în slujba Domnului, să folosim armele spirituale ale postului şi rugăciunii, să ne întărim speranţa şi să stăm tari împotriva încercărilor vieţii. De aceea se bate mai întâi toaca şi apoi se sună clopotele, pentru a se arăta că biruinţa anunţată de ele se câştigă prin multă nevoinţă şi numai folosind armele duhovniceşti. Toaca nu ne cheamă la fast, cum de multe ori fac clopotele, ci ea ne cheamă la austeritate, la sacrificiu şi dăruire de sine, la înfrângerea voinţei, la o trăire autentică în duhul ortodoxiei.

În tradiţia românească, toaca, prin vestirea momentelor de rugăciune, arăta cu precizie şi momentele vremii atunci când ceasurile lipseau. Acest lucru îl arată şi poetul Alexandru Vlahuţă, în România pitorească: „Pe la toacă, plecăm spre Polovragi, peste dealurile ce se culcă pe lângă poalele munţilor”. Astfel, toaca vestea cu precizie trecerea timpului, arătând orele trecute şi cele ce urmează, ţinând spiritul treaz şi cultivând gândirea înaltă. În vremurile de restrişte ale istoriei, toaca a sunat de multe ori trist asemeni unei doine, ţinând locul clopotelor, care erau furate de duşmanii cotropitori. Astfel, toaca, prin limbajul ei clar şi limpede, alături de fumul de tămâie şi însoţită de sunetele clopotelor, nu aduce doar laudă lui Dumnezeu, ci răscoleşte adânc sufletul omului. Prin limbajul ei, toaca asigură o atmosferă de meditaţie şi de rugăciune, în care putem simţi măreţia slujbelor ortodoxe, alături de valoarea şi frumuseţea lor.