Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Părintele său ceresc. Dintotdeauna a păstrat în adâncul sufletului său dorința de frumos, bine, înalt, ideal. Chiar și după căderea în păcatul strămoșesc care l-a îndepărtat de Creatorul său, ființa umană păstrează în adâncul sufletului ei reminiscența stării fericite inițiale și, totodată, nostalgia paradisului pierdut.
Înclinația spre ceea ce este superior, spre ceea ce este mai bun, mai frumos, mai înalt, ba chiar și mai mult, stă în firea sa. Iar o întrebare, care se pune adesea, este: în ce măsură credința și trăirea creștină, și în mod deosebit cea ortodoxă sau răsăriteană, acceptă și îngăduie aceste manifestări ale omului? Sunt ele contrare spiritului Evangheliei și, deci, păcate ce trebuie aspru condamnate și de care omul este dator să se lepede și să se păzească?
Un prim aspect, ce se cuvine subliniat, îl constituie faptul că dorința aceasta spre ceea ce este mai înalt este definitorie ființei umane. Însuși Sfântul Apostol Pavel, „Apostolul neamurilor“, compară viața creștină cu o călătorie și cu o întrecere, cu o alergare în stadion, iar pe nevoitorul creștin, cu un luptător și un atlet, ce luptă nu pentru dobândirea unor bunuri trecătoare, ci unele veșnice - cununa cea nevestejită a mântuirii. Creștinii tuturor veacurilor, însetați de mântuire și desăvârșire, știu că viața veșnică se dobândește prin aspre nevoințe, că nu poate exista victorie fără luptă, contemplație fără nevoință, mântuire fără încercare. Sfinții de mai târziu l-au socotit pe om o ființă aflată într-o permanentă epectază, într-o mișcare spre desăvârșire, într-un urcuș neîncetat.
Acestea fac parte din însăși constituția umană și fie că le înțelegem, le primim și întru ele ne nevoim, fie că le evităm și ne eschivăm, mai devreme sau mai târziu, toți vom face cunoștință cu acestea, dacă nu sub forma pozitivă a bucuriilor, măcar sub chipul încercărilor și al necazurilor.

Creștinismul nu condamnă bogăția
Ajunși în acest punct al abordării noastre, trebuie să mai facem o distincție și să mai introducem o nuanță. Dorințele și nevoile noastre, odată ce suntem alcătuiți din trup și suflet, sunt și ele îndoite: nevoi sau trebuințe firești, naturale, materiale și ambiții sau dorințe spirituale.
În privința celor materiale, lucrurile sunt clare. Creștinismul nu condamnă bogăția, dar avertizează asupra modului în care aceasta trebuie folosită. La fel, nici sărăcia nu constituie prin sine o virtute, care ar conduce direct și drept în rai. Atât una, cât și cealaltă au un numitor comun: mântuirea sufletului. Din acest motiv, Sfinții Părinți ai spiritualității noastre recomandau să facem „filosofia bogăției sau a sărăciei“, adică să descoperim în ce fel ne poate apropia fiecare dintre ele de Dumnezeu și care sunt cauzele pentru care ne îndepărtează de El, aruncându-ne una în trufie, lăcomie și rapacitate, iar cealaltă în nemulțumire, judecare și clevetire.
Atunci când bogăția devine izvor de bunătate și milostenie, ea îl conduce pe posesorul ei spre răsplata veșnică; dimpotrivă, când este folosită cu egoism și lipsă de compasiune față de semenii aflați în lipsuri materiale și morale, ea conduce spre osânda veșnică. La fel, sărăcia materială poate deveni izvor al bogăției spirituale, când, însă, ea conduce la sărăcie și micime spirituală, prin judecarea celorlalți, prin clevetire și osândire, efectele ei sunt nefaste spiritual.

Ispita luciferică a mândriei și exemplul pământului
Creștinul, cel care încearcă să își împroprieze cuvintele mântuitoare ale credinței, să își conformeze viața Evangheliei iubirii, trebuie să caute însă totdeauna, printre bogățiile sau lipsurile lumii prezente, să descopere și să cultive, încă din viața prezentă, comorile lumii viitoare, bogățiile nepieritoare, valorile sufletului. Iar din acest punct de vedere, constatăm că, de multe ori, omul trăiește într-o gravă ignorare de sine, nepunând în valoare și lucrare darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat prin nașterea sa creștină, adică prin Botez și Mirungere. Același Sfânt Apostol Pavel ne enumeră toate aceste daruri pe care le-am primit în mod absolut gratuit: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția (Gal. 5, 22-23). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele filosof creștin, ne spune că fiecare suntem proprii distribuitori ai harului, în sensul că fiecare cultivăm într-un mod aparte harismele acestea primite de la Dumnezeu. Nu există om care să nu fie „dăruit“, căruia să îi lipsească orice calitate sau virtute, însă există o mulțime de semeni care încă nu și-au descoperit calitățile și capacitățile și, în consecință, nu le pun în lucrare, uzurpând darurile divine, făcându-se insensibili la lucrarea minunată din adâncul sufletului lor și, în acest mod, refuzând, cel mai adesea inconștient, să se facă împreună-lucrători, colaboratori cu Dumnezeu și cu harul Său.
Cei care le descoperă și le fructifică trebuie și ei, la rândul lor, să se păzească de ispita luciferică a mândriei, de trufia demonică. Cu cât au mai multe calități, cu cât au primit mai multe daruri, cu atât mai mult se cuvine să descopere și să conștientizeze izvorul divin al acestora, la care s-a adăugat efortul sau osteneala personală. Scopul general al lor îl constituie preamărirea Dăruitorului, folosul general și mântuirea personală. Doar acel dar și acea calitate este bineplăcută lui Dumnezeu, în care posesorul ei dă mărturie prin punerea ei în lucrare despre dragostea, bunătatea și generozitatea lui Dumnezeu; prin care folosește semenilor, conducându-i prin exemplul bun al colaborării cu harul dumnezeiesc, de la păcat la virtute, de la întuneric și neștiință la lumină și cunoaștere; dobândindu-și, în acest mod, mântuirea personală.
Oricât de multe și de înalte calități am avea, se cuvine ca pe toate să le împodobim cu frumosul veșmânt al smeritei cugetări, virtute despre care Sfinții noștri Părinți mărturisesc că nu poate fi umilită de diavoli. Ce frumos este să descoperim o persoană de Dumnezeu dăruită cu multe calități sau daruri, iar peste toate acestea, să fie împodobită cu smerenie sau umilință! Chiar și cuvântul acesta - „umilință“ - a intrat în limba română prin filiera latină, de la cuvântul „humus“ care înseamnă pământ. Denumirea virtuții umilinței sau a smereniei ne duce cu gândul la pământul care este casă și gazdă bună a noastră, a oamenilor. Noi toți îl călcăm în picioare necontenit; prin lăcomia noastră îi periclităm existența, însă el, păstrând în sine rațiunile pe care Creatorul i le-a dat prin creație, ne ține pe toți, ne ocrotește, iar la vreme potrivită ne dă hrană. Ce frumos este, așadar, să descoperim o persoană virtuoasă, cu multe calități, dar care nu încearcă să și le scoată ostentativ în evidență! Parcă noi, cei ce le vedem, suntem tentați să le dăm o valoare și mai mare, să le punem într-o lumină și într-un contur duhovnicesc și mai mare. Și, dimpotrivă, cât este de dizgrațios și revoltător să vedem cum unele persoane, având calități reale sau doar închipuite, încearcă să epateze prin ele, arătând trufie, în propria viață, iar față de noi, superioritate, mândrie, desconsiderare și disprețuire.

Am făcut ceea ce eram datori să facem
Chiar și atunci când observăm că faptele noastre au schimbat vieți, au adus lumină și speranță, acolo unde era întuneric, se cuvine cu delicatețe duhovnicească și bun-simț spiritual să spunem și noi, asemenea Sfântului Apostol Pavel, că suntem slugi nevrednice și păcătoase și că nu am făcut nimic altceva decât ceea ce eram datori să facem. A lucra binele, a propovădui adevărul, a săvârși virtuțile, a lepăda păcatele, spre folosul altora și spre mântuirea personală nu constituie fapte extraordinare, ci fapte obișnuite ce trebuie să caracterizeze viața adevăratului creștin.
Așadar, atunci când calitățile pe care le avem sunt înțelese ca daruri ale lui Dumnezeu și sunt primite cu recunoștință față de El; atunci când acestea edifică moral pe semenii noștri, conducând spre dobândirea comorii supreme - mântuirea sufletului - acestea sunt adevărate binecuvântări pentru lume și pentru om, iar cel ce se ostenește întru dobândirea lor își împlinește în mod autentic vocația sa - aceea de a deveni prin osteneală și nevoință ceea ce Dumnezeu este prin ființă - sfânt și desăvârșit.
* Intertitlurile aparțin redacției